Realizam lucrari de licenta la comanda (proiecte de diploma) in functie de planul dumneavoastra sau in functie de un plan conceput de noi si aprobat de profesorul indrumator. Termenul in care executam o lucrare de diploma este de minim o saptamana, iar pretul variaza in functie de complexitatea lucrarii. Pretul se va stabili de comun acord inainte de inceperea efectiva a lucrului si nu se va modifica pe parcursul realizarii lucrarii de licenta. Plata se va face doar dupa ce materialul va fi finalizat, fara plata nici unui avans ori garantii. Termenul poate fi redus, insa acest lucru implica o crestere a costului de executare. Acest serviciu se aplica si pentru realizarea unor studii de caz, proiecte sau referate.

Zilnic punem la dispozitia utilizatorilor nostri materiale gratuite pe blogul oficial al site-ului.

Astazi: STUDIU DE CAZ - Demersurile iniţiate de România pentru ,,construirea unuiclimat de securitate, stabilitate şi prosperitate în zona Mării Negre” din perspective relaţiilor cu Rusia şi Turcia.

Marea Neagră are o locaţie strategică relevantă: este poziţionată la intersecţia dintre Europa şi Asia, dintre vasta Rusie şi Orientul Mijlociu şi leagă direct Europa de Sud-Est de Europa Occidentală, prin fluviul Dunăre, dar şi de Marea Mediterană, iar în prezent, extinderea NATO şi a UE au transformat-o în vecinătatea apropiată a marilor puteri euro-atlantice.

De asemenea, zona Mării Negre este importantă şi pentru uriaşa diversitate de oameni şi culturi ce caracterizează ţările riverane, diversitatea constituie atât o sursă de conflicte, cât şi o sursă de îmbogăţire culturală. Nu trebuie uitat nici factorul economic, în special resursele naturale, care face din Marea Neagră o zonă de interes strategic pentru circuitele economice occidentale.

Marea Neagră, ca mare semi-deschisă, prezintă unele particularităţi care îi conferă o poziţie unică pe glob. Această unicitate, derivă din sistemul celor două strâmtori, Bosfor şi Dardanele, despărţite prin Marea Marmara. Marea Neagră se defineşte prin poziţia sa faţă de România şi de celelalte state riverane constituind un pol al intereselor majore ale României, Bulgariei, Turciei, Georgiei, Rusiei şi Ucrainei; respectiv întreg sud-estul european. Pe de altă parte, prin comunicarea cu Marea Marmara, Marea Egee şi Marea Mediterană, interesele ţărilor din bazinul Mării Negre se prelungesc până la contactul cu Oceanul Atlantic şi celelalte zone ale planetei.

În funcţie de modul în care au fost administrate Bosforul şi Dardanelele, porţile de acces în şi dinspre Marea Neagră, a depins libertatea comercială, prosperitatea şi interferenţa culturilor şi civilizaţiilor din această parte a lumii. În acest sens, pot fi evidenţiate patru cicluri închise în care monopolul asupra Mării Negre a fost exercitat succesiv de Imperiul Roman (sec. I i.Hr. – 330 d.Hr.), Imperiul Bizantin (330-1204), Imperiul Otoman (1453-1829) şi “Imperiul” Sovietic (1945-1989), precum şi trei cicluri deschise care au marcat o perioadă de prosperitate generală. Primul ciclu a precedat epoca romană, când în jurul Mării Negre au activat coloniile greceşti; al doilea a început după cucerirea Constantinopolului de către cruciaţi, ceea ce a permis pătrunderea negustorilor genovezi şi veneţieni; al treilea a început în 1829 după Pacea de la Adrianopol, cand Turcia a fost obligată să deschidă accesul prin strâmtori şi pe Dunăre pentru navigaţia internaţională.

Timp de trei secole, Marea Neagră a fost un “lac turcesc”, servind în exclusivitate intereselor Porţii. La finele secolului al XVII-lea, la ţărmul nordic al Mării Negre ajunge Rusia lui Petru cel Mare, în efortul de a obţine o iesire spre mările libere, în mod similar cu acţiunea din Marea Baltică. Visul Rusiei de a ieşi la mare a vizat obţinerea controlului asupra strâmtorilor, vis urmărit cu obstinaţie până în preajma celui de-al doilea război mondial. El s-a raportat de rezolvarea aşa-numitei “chestiuni orientale”, legată de soarta geopolitică a decadentului Imperiu otoman, sursa nenumăratelor războaie ruso-turce care au afectat puternic soarta popoarelor din Balcani.

În scopul descuierii lacătului strâmtorilor, a cărui cheie era deţinută de Turcia, popoarele balcanice au devenit simpli pioni pe tabla de şah a politicii ţariste, care se declară protectoare a ortodocşilor şi slavilor din Balcani. Implicarea puterilor occidentale a avut drept scop împiedicarea superiorităţii uneia sau alteia dintre celelalte puteri concurente. Prin conferinţele internaţionale de la Paris (1856) şi Berlin (1878), s-a încercat reglementarea regimului strâmtorilor şi a statutului Mării Negre.

Primul război mondial a generat modificări substanţiale în spaţiul pontic şi în reglementarea regimului strâmtorilor. Locul fostelor imperii, otoman şi ţarist, este luat de Republica Turcă a lui Kemal Atatürk şi Uniunea Sovietică, alături de noile state balcanice. În aceste condiţii, conferinţa de la Montreux din 1936 acordă, pentru prima oară, tuturor statelor riverane dreptul de a trece prin strâmtori orice fel de vase comerciale sau militare, conferind Turciei dreptul, în caz de război, să interzică trecerea oricărui vas militar.

O nouă modificare a raportului de forţe intervine odată cu cel de-al doilea război mondial. Întalnirea de la Ialta din 1945, a celor trei mari puteri - SUA, Marea Britanie, Uniunea Sovietică - va hotărâ pentru următoarele cinci decenii soarta Balcanilor şi implicit a Mării Negre, prin delimitarea zonelor de influenţă, respectiv cea sovietică, cu includerea României şi Bulgariei; Turcia şi Grecia rămânând de partea cealaltă a Cortinei de Fier. Din acest moment, Marea Neagră devine un lac închis, brăzdat de vasele flotei militare sovietice.

Totodată, prin intermediul flotei comerciale a Mării Negre, se realiza jumătate din exportul şi un sfert din importul fostei Uniuni Sovietice. După destrămarea Uniunii Sovietice, cei peste 2.200 km de ţărm sovietic au fost împărţiţi cu Ucraina (cea mai mare parte) şi Georgia, Rusia rămânând cu mai puţin de 400 km. Prin aceasta, Rusia pierde câteva porturi de prima mărime – Odessa, Ilicevsk, peninsula Crimeea – cu renumite staţiuni balneare. Flota militară cantonată la Sevastopol a fost împărţită cu Ucraina şi Georgia.

După încetarea monopolului sovietic asupra Mării Negre, asistăm la o nouă internaţionalizare a zonei. Intensificarea relaţiilor economice între statele regiunii şi conectarea sa la piaţa mondială, pot genera un nou ciclu de dezvoltare şi prosperitate.

La 1 ianuarie 2007, două state riverane Mării Negre, Bulgaria şi România s-au alăturat Uniunii Europene. Mai mult ca niciodată, prosperitatea, stabilitatea şi securitatea vecinilor noştri situaţi în jurul Mării Negre prezintă un interes imediat pentru UE.

Uniunea Europeană a depus deja eforturi considerabile pentru a stimula reformele democratice şi economice, pentru a promova stabilitatea şi pentru a susţine dezvoltarea în regiunea Mării Negre prin ample programe de cooperare. Trei politici europene sunt relevante în acest context: procesul de preaderare în cazul Turciei, politica europeană de vecinătate (cinci parteneri estici ai PEV fiind activi în egală măsură în cooperarea în regiunea Mării Negre) şi parteneriatul strategic cu Federaţia Rusă. Mai mult, CE a contribuit la adoptarea unui set larg de iniţiative sectoriale de interes regional. (A se vedea anexa I)

Regiunea Mării Negre oferă oportunităţi şi provocări care presupun acţiunea coordonată la nivel regional. Este vorba în special de sectoare cheie precum energie, transport, mediu, circulaţie şi securitate. Obiectivul cooperării regionale consolidate nu este acela de a trata în mod direct conflictele vechi din regiune însă ar putea duce la o mai mare încredere reciprocă şi, în timp, ar contribui la înlăturarea anumitor obstacole. Luând în considerare confluenţa culturilor din regiunea Mării Negre, o mai mare cooperare regională ar putea avea efecte benefice şi în afara regiunii.

Consolidarea securităţii, stabilităţii şi democraţiei în regiunea Mării Negre reprezintă o prioritate pentru România . Scopul urmărit este de a contribui la ancorarea regiunii la comunitatea euro-atlantică, prin stimularea cooperării regionale şi a atragerii sprijinului pentru aceste procese din partea instituţiilor europene şi euro-atlantice, inclusiv a NATO.

Marcând pentru prima dată includerea unor referiri la Marea Neagră în declaraţia unui Summit NATO, Summit-ul de la Istanbul din 2004, a evidenţiat “importanţa regiunii Mării Negre pentru securitatea euro-atlantică” şi a exprimat dorinţa NATO de a identifica modalităţi de a sprijini eforturile regionale de consolidare a securităţii şi stabilităţii, prin utilizarea mecanismelor existente de cooperare ale statelor din regiune.

Declaraţiile adoptate la Summit-urile următoare, la Riga (2006), Bucureşti (2008) şi Strasbourg-/Kehl (2009) au reflectat, de asemenea, importanţa acordată de Alianţă regiunii Mării Negre.

Într-un paragraf tematic dedicat Mării Negre, Declaraţia Summit-ului de la Bucureşti reafirmă “importanţa constantă a regiunii Mării Negre pentru securitatea euro-atlantică” şi dorinţa Alianţei de a “continua să sprijine, în mod corespunzător, aceste eforturi orientate în funcţie de priorităţile regionale şi bazate pe transparenţă, complementaritate şi caracter cuprinzător, în scopul dezvoltării dialogului şi cooperării între statele de la Marea Neagră şi cu Alianţa”.

Acest mesaj a fost reiterat de Declaraţia Summit-ului de la Strasbourg-Kehl. Alianţa a salutat „progresele în consolidarea cooperării regionale şi asumării responsabilităţii de către statele din regiune, prin folosirea eficientă a iniţiativelor şi mecanismelor existente” şi a exprimat dorinţa sa de a “continua să sprijine, în mod corespunzător, eforturile bazate pe priorităţi regionale şi dialogul între statele de la Marea Neagră şi dintre acestea şi Alianţă”.

Relevanţa pentru NATO a regiunii Mării Negre este bazată pe considerente multiple. Regiunea Mării Negre include, pe lângă state membre NATO, nu doar state partenere ale Alianţei, ci şi state care doresc să devină membri ai NATO.

Consolidarea de instituţii democratice şi eficiente în sfera sectorului de securitate este în interesul Alianţei, fiind o componentă importantă a succesului tranziţiilor democratice în regiune. Regiunea este o poartă de acces pentru resursele de petrol şi gaze transportate dinspre Asia Centrală şi Caucaz spre Europa. Securitatea infrastructurii energetice din regiune este esenţială pentru securitatea energetică a Europei.

Se înregistrează, totodată, dezvoltarea şi consolidarea instituţiilor din sfera cooperării regionale în regiunea Mării Negre. Exemple ale dinamismului regional sunt Organizaţia de Cooperare Economică la Marea Neagră (OCEMN), cooperarea navală şi de consolidare a încrederii în cadrul Blackseafor, Operaţiunea Black Sea Harmony, ce contribuie la întărirea securităţii maritime, precum şi iniţiative cu o sferă de acţiune mai largă, precum Forumul Mării Negre pentru Dialog şi Parteneriat. O dovadă evidentă a acestui dinamism este şi lansarea, în 2006, a Euroregiunii Mării Negre, cu scopul de a sprijini dezvoltarea cooperării trans-frontiere între autorităţile locale, buna guvernare şi statul de drept. România a promovat, cu sprijinul preşedinţiei Germaniei, o dimensiune privind Marea Neagră în cadrul UE, prin Sinergia Mării Negre (2007), complementară Parteneriatului Estic.

CAPITOLUL I. RELAŢIA CU RUSIA

1.1. Scurt istoric

O serie de factori interni şi internaţionali au determinat evoluţia relaţiilor economice externe ale României. Urmările celui de al doilea război mondial, intrarea în sfera de influenţă a URSS, politica de blocadă şi discriminări comerciale dusă de ţările capitaliste faţă de ţările socialiste, inclusiv România, au determinat restrângerea sferei geografice a relaţiilor noastre economice externe în perioada imediat postbelică.[1]

Ulterior, situaţia a început să se schimbe treptat şi România a militat şi, într-o anumită măsură, a reuşit să-şi lărgească relaţiile economice externe cu un număr tot mai mare de state capitaliste dezvoltate şi în curs de dezvoltare, punând la baza lor principiile respectării independenţei şi suveranităţii naţionale, egalităţii în drepturi, avantajului reciproc, neamestecul în afacerile interne, nerecurgerii la forţă şi la ameninţarea cu forţa.

La sfârşitul deceniului opt (devansând în anumiţi ani chiar dinamica producţiei industriale), obiectivul stabilit prin plan (atât în cincinalul 1971-1975 cât şi în cincinalul 1976-1980) cu privire la creşterea diferenţiată pe cele două fluxuri (creşterea mai accelerată a exporturilor şi lentă a importurilor) nu a fost integral îndeplinit şi, din această cauză, balanţa comercială s-a soldat aproape cronic deficitară.

La această situaţie s-a ajuns atât ca urmare a influenţelor negative exercitate de criza economică mondială, care s-a declanşat şi s-a adâncit în deceniul opt, cât şi a unor importante deficiente care s-au manifestat pe plan intern. Asemenea deficiente s-au înregistrat pe linia asigurării producţiei pentru export în domenii cu o pondere mare în exportul ţării (construcţii de maşini, chimie, agricultură etc), ceea ce a dus la nerealizarea integrală a sarcinilor de plan. Aceasta a contribuit la dezechilibrarea balanţei comerciale şi a creat mari greutăţi în ce priveşte balanţa plăţilor curente, în condiţiile în care importurile au fost realizate şi uneori chiar depăşite, iar preţurile la o bună parte din aceste importuri (combustibili, materii prime etc.) au crescut în perioada respectivă. Toate acestea au determinat România în acea perioadă să facă apel la noi credite străine, care au devenit tot mai scumpe şi au sporit datoria externă a tării (la cea 11 miliarde dolari în 1980).

Astfel, începând cu cincinalul 1981-1985, s-au luat unele măsuri pentru redresară evoluţiei comerţului nostru exterior şi diminuarea treptată a datoriei externe acumulată în perioada anterioară^{^[2]}.

Măsurile luate în aceasta perioadă, ca şi în cincinalul următor (1986-1990), vizau forţarea considerabilă a exporturilor şi limitarea drastică a importurilor, cu consecinţe dintre cele mai nefaste atât asupra dezvoltării economiei naţionale, cât şi asupra nivelului de trai al populaţiei.

Fără a fi realizate integral sarcinile stabilite în domeniul comerţului exterior, în cincinalul 1981-1985, balanţa comercială a fost treptat redresată, realizându-se chiar o excedentare a acesteia şi prin aceasta achitarea a peste 40% din datoria externă contractată anterior. Pe ansamblu, ritmul comerţului exterior s-a încetinit, importul realizând chiar şi ritmuri negative în anumiţi ani, cu consecinţele cunoscute. În acelaşi sens s-a continuat şi în cincinalul 1986-1990 până la căderea dictaturii ceauşiste, reuşindu-se achitarea integrală a datoriei externe până în martie 1989, prin excedentarea balanţei comerciale şi vânzarea unei însemnate cantităţi de aur din visteria ţării (70 de tone).

Supradimensionarea unor capacităţi de producţie în domenii mari consumatoare de materii prime şi energie, în condiţiile unei dotări precare a ţării cu astfel de factori de producţie, a dus la creşterea dependenţei de import şi, în aceste condiţii, la forţarea cu orice preţ a exporturilor, a tot ceea ce se putea exporta, punând în pericol existenţa biologică a poporului român prin exportul de produse agroalimentare cu mult peste nivelul admisibil, în condiţiile realizării unor producţii tot mai slabe din an în an.

Politica economică dusă de dictatură în această perioadă a împins ţara în pragul falimentului şi la o izolare aproape totală faţă de restul lumii, politică reflectată şi în domeniul relaţiilor economice externe.

Aceasta a făcut ca România să decadă din locul pe care îl ocupase în comerţul mondial spre sfârşitul deceniului opt şi să se situeze, potrivit datelor publicate de GATT, în 1988 pe locul 38 la export (13,1 mild. dolari), cu o pondere de 0,5% din exportul mondial şi pe locul 45 la import (10 mild. dolari), cu o pondere de 0,3%, situându-se cu mult în urma unor ţări cu potenţial economic similar.

Aflată în perioada postbelică, în mare măsură, în sfera de influenţă a blocului sovietic, România şi-a construit industria şi întreprinderile fără a parcurge integral decât una din etapele revoluţionării proceselor de fabricaţie cunoscute de ţările dezvoltate - aceea a reorganizării fluxului de fabricaţie trecându-se de la producţia “bucată cu bucată” la producţia de serie mare.

Totuşi, treptat a fost creat şi un cadru politic şi juridic menit să faciliteze şi să impulsioneze relaţiile comerciale şi de cooperare economica, semnându-se cu un număr tot mai mare de state acorduri comerciale şi de plăţi, acorduri de cooperare economică şi tehnico-ştiinţifică de lungă durată, precum şi un număr mare de protocoale şi contracte de cooperare în diferite ramuri de activitate economică.

Trebuie subliniat însă că, în ultimii ani ai dictaturii ceauşiste, greşelile făcute în politica externă au dus la o nouă izolare a ţării îndeosebi faţă de unele state capitaliste (SUA, CEE, Japonia etc.) şi la o restrângere considerabilă a relaţiilor cu acestea. Cât priveşte acţiunile de cooperare, mai ales cu o serie de ţări în curs de dezvoltare, multe dintre ele n-au dat rezultatele scontate, provocând importante daune economiei noastre naţionale.

Evenimentele istorice care s-au petrecut la sfârşitul deceniului opt şi începutul deceniului nouă (de la căderea zidului Berlinului în 1989 şi până la dispariţia URSS la sfârşitul anului 1991) au antrenat în urma lor patru transformări majore care au bulversat total Europa Centrală şi Orientală:

- instaurarea democraţiei;

- dezintegrarea „imperiului sovietic”;

- prăbuşirea blocului economic comunist;

- lansarea tranziţiei spre economia de piaţă.

1.2. Divergenţe privind tezaurul

Banca Naţională a României păstrează în arhivă documentele care atestă faptul că partea rusă a preluat între decembrie 1916 şi august 1917 valorile depozitate în BNR în timpul războiului. Conform tradiţiei, acest dosar este transmis directorului care preia conducerea Băncii Naţionale de către predecesorul său.

La 14 decembrie 1916 ministrul rus de Finanţe îl împuternicea pe directorul Băncii de Stat din Moscova, Kovalnitki să preia spre păstrare tezaurul României. În 12 decembrie 1916 la Iaşi au fost încărcate şapte vagoane cu 700 de lăzi conţinând monede şi lingouri de aur, iar în 13 decembrie 1916 au fost încărcate alte şapte vagoane de tren cu 740 de lăzi cu acelaşi conţinut. Protocolul privind încărcarea şi sigilarea celor 14 vagoane a fost semnat de trimisul rus A. Mossolov şi de ministrul roman de Finanţe Victor Antonescu. Transportul a ajuns la Moscova la 21 decembrie 1916.

La 16 februarie 1917 o comisie formată din directorul BNR Capitanovici, cenzorul A. Saligny şi casierul M.Z. Demetrescu pe de o parte - pe de cealaltă şeful sucursalei din Moscova a Băncii de Stat Vasili Iakovlevici Kovalnitki, directorul N.V. Veniaminov şi adjunctul V.I. Iakovlev au inspectat aurul românesc depozitat la Moscova. Inspecţia a constatat recepţionarea în ordine a aurului românesc şi a stabilit termene la care autorităţile române putea să inspecteze ulterior depozitul.

La 5 august 1917 a fost încheiat la Moscova un protocol privind al doilea transport de valori romaneşti. Era vorba de 188 de lăzi care cuprindeau - conform protocolului citat - “monede de aur, titluri de rentă, obligaţiuni, depozite, cărţi, documente şi altele, în valoare totală de un miliard cinci sute nouăzeci şi patru milioane trei sute treizeci şi şase mii şapte sute un leu şi nouă bani”[3].

Unirea Basarabiei cu România a declanşat nemulţumirea membrilor partidului Bolşevic de la Moscova. Lenin a ordonat confiscarea tezaurului românesc până în momentul în care România va fi eliberată de sub “regimul burghezo-moşieresc”.

V.I.Lenin, într-o telegramă din 1918 către Antonov-Ovseenko, transmitea: “Bogatele valori ale Guvernului român trebuie păstrate cu cea mai mare grijă spre a fi predate în bună stare poporului român după doborârea contrarevoluţiei romane”[4]. Aceasta telegramă a fost folosită de Alexandru Barladeanu în cadrul negocierilor de restituire a tezaurului din 1965, spunând că: “a sosit momentul pentru a se îndeplini directiva lui Lenin”.

Din stenograma convorbirilor de la Moscova din 1965, păstrată la Arhivele Naţionale ale României, rezultă că Al. Bârladeanu a prezentat istoricul evacuării Tezaurului în Rusia. În replică, L.I.Brejnev spunea: “După 50 de ani, deodată, două state socialiste încep să-şi amintească de relaţiile dintre Guvernul ţarist şi Guvernul regal. Pe noi ne-a uimit însăşi punerea acestei probleme. Ţarismul a fost înlăturat şi toate aceste casete au căzut în mâinile guvernului provizoriu. Aici se termină informaţiile. Nu mai găsim nici un fel de date din partea vreunei comisii, pentru că a început războiul civil şi atunci, o parte din aur a fost trimis la Perm, Omsk, Kazan, Saratov, pentru a se păstra.

În felul acesta, o parte din aur, a fost jefuită în timpul războiului civil de armatele alb-gardiste, care, probabil, l-au dat ţărilor străine pentru îmbrăcămintea pe care au primit-o”. Brejnev s-a grăbit să scoată România datoare faţă de URSS: “Există un document din care rezultă că România regală are datorii faţă de Rusia ţarista pentru livrări de armament şi alte lucruri în suma de 300 milioane de dolari, ceea ce corespunde cu 274 tone aur...”[5].

La rândul său, A.N.Kosaghin arata ca: “Dacă o să luăm chestiunea decontărilor, ea va fi în mod incalculabil nu în favoarea României, pentru că atunci se va pune problema datoriilor faţă de Rusia ţarista”[6]. Ceauşescu a respins însă argumentele părţii sovietice, arătând ca “Tovarăşul Kosaghin pune problema decontărilor între guvernul ţarist şi guvernul roman de atunci. Noi am ridicat un lucru simplu: între două guverne a intervenit un acord semnat de miniştri de finanţe de atunci: aceste valori au fost date drept gaj în contul unor datorii. După toate normele de drept internaţional şi interne, dacă îi dai cuiva să păstreze ceva, el este obligat să ţi-l înapoieze”[7].

Prin Hotărârea de Guvern numărul 880 din 3 iunie 2004 a fost înfiinţată “Comisia româno – rusă pentru studierea problemelor izvorâte din istoria relaţiilor bilaterale, inclusiv problema Tezaurului României, depus la Moscova în timpul primului război mondial”.

Preşedintele Comisiei este istoricul Ioan Scurtu - fost consilier al preşedintelui Iliescu şi director al Institutului Nicolae Iorga. Activitatea de până acum a acestei comisii este extrem de discretă şi se vorbeşte chiar de o condiţie pusă de partea rusă pentru păstrarea unei obscurităţi informaţionale în România pe marginea Tezaurului până la încheierea lucrărilor. Dintre istoricii români membri ai Comisiei fac parte Ioan Chiper, Viorica Moisuc, Natalia Tampa. Ultima întâlnire a acestei comisii a avut loc în mai 2006 la Moscova.

Din comisie mai fac parte nouă membri, directorul Direcţiei Drept Internaţional şi Tratate din Ministerul de Externe, ca secretar roman al comisiei şi reprezentanţi ai Băncii Naţionale, Ministerului de Externe, Muzeului Naţional de Artă, Secretariatului de Stat pentru Culte şi profesori şi istorici de la Universitatea Bucureşti, Universitatea Ovidius (Constanţa) şi Universitatea Valahia (Târgovişte), la care se adaugă 13 experţi (istorici, cercetători, muzeografi, arhivişti, experţi în Drept internaţional public şi în Finanţe publice). Partea rusă a comisiei este condusă de academicianul Alexandr O. Ciubarian şi are ca secretar pe istoricul Victor V. Ischenko.

Cu ocazia primei întâlniri dintre copreşedinţii şi secretarii Comisiei comune româno - ruse, desfăşurată în perioada 18-20 mai 2004 la Moscova, s-au discutat componenţa comisiei, modalitatea de desfăşurare a lucrărilor şi programul comisiei. Cu această ocazie s-a semnat Regulamentul de funcţionare a Comisiei pentru problema Tezaurului românesc.

Regulamentul prevede studierea de către comisie a problematicii Tezaurului românesc cu prioritate în cadrul chestiunilor izvorâte din istoria relaţiilor bilaterale. În perioada 19-21 octombrie 2004, a avut loc la Bucureşti prima sesiune plenară a Comisiei comune româno - ruse privind problema Tezaurului României depus la Moscova în timpul Primului Război Mondial.

Istoricul Ioan Scurtu a declarat în legătură cu desfăşurarea activităţii acestei comisii ca: “Se discută mai multe probleme divergente, de exemplu bunurile ruseşti aflate pe teritoriul României. Comisia a convenit însă că problema tezaurului este prioritară”. Referitor la cât de repede ar putea fi înapoiat tezaurul, Ioan Scurtu a declarat: “Este greu de estimat. Problema nu are un caracter ştiinţific, ci mai degrabă unul politic. Dacă relaţiile dintre cele două ţări vor fi bune, va dura puţin. În momentul de faţă contextul relaţiilor româno-ruse nu este unul foarte pozitiv”.

“România trebuie să fie conştientă că are un tezaur la Moscova. Banca Naţională nu va renunţa niciodată la dreptul de a revendica acest tezaur”, a declară în anul 2007 guvernatorul Băncii Naţionale, Mugur Isărescu, cu ocazia unui seminar dedicat istoriei tezaurului românesc la Moscova. El a afirmat că, din punct de vedere juridic şi istoric, “dosarul tezaurului românesc este beton” şi că deciziile privind soarta acestuia sunt exclusiv de natură politică. În opinia oficialului BNR, singura întrebarea-cheie ce îşi aşteaptă încă un răspuns este dacă tezaurul românesc a fost despărţit sau nu. El a arătat că, din documentele originale privind tezaurul României de la Moscova, reiese că este vorba despre 93,4 tone de aur, din care 91 în moneda şi 2,4 tone în lingouri. “Dacă am exprima acest aur în lingouri, ar fi vorba despre circa 7000 de lingouri”, a precizat Isărescu.

Au existat două tranşe de restituire parţială: în 1935, în contextul reluării relaţiilor diplomatice între Moscova şi Bucureşti, partea sovietică a restituit câteva documente de arhivă, hrisoave, documente vechi, planuri de moşii, acte de proprietate, titluri de rentă şi registre.

La 11 iunie 1956, N.S. Hruşciov a regizat un spectacol propagandistic, în ideea “trainicei prietenii româno-sovietice”, Consiliul de Miniştri al U.R.S.S. hotărând “să transfere guvernului Republicii Populare Române un bogat tezaur istoric”. Valorile restituite reprezentau doar 33 kg de aur, 690 kg de argint, 1350 de picturi, gravuri şi desene, dintre care 120 au fost tablourile originale ale lui Nicolae Grigorescu. Soarta celor peste 90 de tone de aur rămâne în continuare o necunoscută, oficialii ruşi evitând să vorbească despre acest subiect.

1.3. Contractul cu Gazprom-ul

“Gazpromul reprezintă obiectul unor temeri atât de mari, Gazpromul este atât de admirat, încât pare ca nici nu mai ramâne timp pentru a vedea cum este organizat şi ce anume conţine. Ce este, un mecanism sau un organism? În ce stare se află în prezent aceasta puternică armă rusească fabricată de Beria şi Hruşciov, utilizată de Brejnev şi Kosîghin, pe care Cernomîrdin şi Viahirev i-au transmis-o integral lui Putin? Oare nu a ruginit? Este oare atât de periculoasă? În fine, se poate oare desface în bucaţi, pentru a obţine răspunsul la aceste întrebari?”[8]

Pe parcursul anilor, relaţiilor economice din ţările industriilor de gaze naturale nu numai că a supravieţuit un singur central, dar a şi devenit un pilon esenţial al economiei naţionale. Odată cu puternice existenţe industriale, care include mai multe sute de companii în ultimii cinci - şapte ani în industrie s-a format un puternic complex comercial compus din companii pentru a pune în aplicare pieţe interne de gaz (Mezhregiongaz) şi străine (Gazexport), precum şi sisteme bancare şi financiare complexe. Aceasta din urmă include un grup de bănci, companii de asigurări “SOGAZ”, fonduri pentru pensii de stat “Gazfond”, companii de leasing “Energogazlizing”, precum şi o serie de societăţi de investiţii. Toate sunt filiale ale RAO Gazprom.

România are încheiat un contract dezavantajos cu Gazprom-ul pentru furnizarea de gaze naturale. Compania rusească foloseşte intermediari pentru a le vinde autorităţilor române. Ideea eliminării companiilor intermediare surâde doar părţii romane. În schimb, compania rusă tergiversează discuţiile pe tema importurilor directe.

Pe vremea când era preşedintele Gazprom, Aleksandr Medvedev, a arătat foarte clar într-un interviu acordat Radio România Actualităţi că este foarte încântat de contractele încheiate cu intermediarii. În aceste condiţii este greu de crezut că cel mai mare producător de gaze din lume va renunţa la acest contract dezavantajos pentru partea română: „Vreau să clarific, însă, încă o dată: gazele pentru România sunt furnizate prin întreprinderea noastră comună, înfiinţată cu Societatea Wintershall, companie activa şi, din câte suntem informaţi, nu au existat niciodată reproşuri la adresa acesteia, în ceea ce priveşte respectarea contractelor. Mai mult, în perioada dificilă, când în România lucrurile nu stăteau prea bine în ceea ce priveşte capacitatea de plată, ea a găsit posibilităţile necesare pentru a livra gaze şi de a lucra cu clienţii. Avem un contract excelent pe termen lung cu această companie, avem la ea o participare cât se poate de directă şi ar fi incorect să se creadă că Gazprom nu participa la aceste livrări”[9], a spus Medvedev.

Autorităţile române considera că eliminarea intermediarilor ar putea duce la scăderea preţurilor, considerate printre cele mai mari din Europa, la gazul importat. Speranţele autorităţilor romane de a importa gaze direct au fost alimentate de unele afirmaţii făcute de premierul rus Vladimir Putin, într-o conferinţă de presă, susţinută la începutul anului, în perioada neînţelegerilor dintre Rusia şi Ucraina.

Atunci, fostul preşedinte al Federaţiei Ruse, Vladimir Putin a transmis preşedintelui Traian Băsescu mesajul că este posibilă eliminarea intermediarilor. Însă, modul în care a fost transmis acest mesaj a pus la îndoială seriozitatea premierului rus. „Dar eu am pentru România o contraofertă pe care, cred eu, va fi greu să o refuzaţi. Vă rog să-i transmiteţi acest lucru preşedintelui Băsescu. Tot volumul de gaz rusesc de care Ucraina are nevoie într-un an suntem dispuşi să îl vindem companiei de stat din România şi după aceea să îl vindeţi mai departe Ucrainei. E bună ofertă? Sper că aţi consemnat-o”, a spus Putin.

Pentru eliminarea intermediarilor, Gazprom pune însă condiţii greu de îndeplinit. Cantitatea de gaze importate va trebui să fie mai mare faţă cea contractata în prezent cu firmele Whintershall şi Imex. Cu alte cuvinte, România ar trebui să prefere gazele din import care sunt, în prezent, de trei ori mai scumpe decât cele din producţia internă.

1.4. Divergenţele cu NATO. Extinderea alianţei spre est şi scutul antirachetă

Structurile suprastatale se nasc, în mod invariabil, pentru a facilita un proces clar definit în etapa iniţială de proiectare a respectivei alianţe ori pentru a facilita accesul la un fond comun de resurse şi mecanisme ce ar uşura activitatea statelor membre. Scopul definit în mod cert în termenii profitabilităţii, la nivelul unui calcul cost beneficii, întreţine activitatea şi pretextul activităţii şi existenţei respectivei structuri.
Contextele internaţionale sunt sensibile la o serie de factori dinamici şi independenţi de proiecţiile statelor ce creionează un cadru normativ de desfăşurare a unor activităţi cu scopul de a atinge un obiectiv definit ca atare în punctul primar al alianţei. Aceste elemente ce se sustrag controlului alianţelor descriu un rol vital – acela de a întreţine flexibile articulaţiile organizaţiilor. Osificarea acestor structuri în virtutea dezideratului iniţial de a urmări o serie de paşi clar structuraţi aruncă respectiva alianţa într-un autism ce periclitează atât scopul iniţial propus, cât şi chiar existenţa respectivei forme suprastatale.

Aceste articulaţii, imperative şi, în definitiv, facilitatoare, permit flexibilitatea şi, deci, posibilitatea de a îmbunătăţi ori uşura procesul de „implementare” a unor proiecte comune. La nivelul costurilor este foarte eficient a întreţine o alianţă prin redefinirea acesteia în funcţie de sinergia actorilor statali, obiective şi contexte. Aceasta poate fi una din explicaţiile pentru care NATO a supravieţuit scopului iniţial „keep the Americans în, the Germans down and the Russians out”[10]. Organizaţiei i se impută des că şi-a depăşit prerogativele şi chiar mandatul. Însă eficienţa unei astfel de structuri o obligă la o reevaluare a obiectivelor şi misiunii, conforme cu un context post-îndeplinirii obiectivelor.

Analog raţionamentului acelora care acuză NATO de a întreţine în mod artificial o organizaţie ce şi-a pierdut raţiunea iniţială de a fi, Rusiei i se poate imputa încăpăţânarea de a nu renunţa la URSS. Comunitatea Statelor Independente(C.S.I.) este o idee a Rusiei prin care îşi menţine sfera de influenţă asupra statelor care, în mod tradiţional, reprezintă interesul strategic a acesteia. Scopul pentru care această formă de existenţă suprastatală[11] există este circumscris interesului Rusiei de a-şi menţine influenţa în zonă, iar mecanismul principal de menţinere a statelor în cadrul alianţei îl reprezintă şantajul energetic pe care Rusia îl practică, în virtutea poziţiei de furnizor de resurse energetice. Mecanismul realist de a-şi potenţa elementul ce vulnerabilizează este profitabil şi serveşte intereselor imediate ale Rusiei, astfel că justificarea se limitează la parametrii poziţionării geostrategice.

Summitul din aprilie reinventează relaţia NATO – Rusia. Reinventarea relaţiei dintre Statele Unite ale Americii şi Rusia are consecinţe majore la nivelul întregii societăţi internaţionale şi a relaţiilor de putere. Platforma electorală a lui Obama a cuprins în mod explicit ameliorarea relaţiilor cu Rusia. Pe timpul mandatului Bush, relaţia dintre aceste două state a atins punctul critic de după Războiul Rece, astfel că intervenţia diplomatică venită din partea noului preşedinte este una îndelung aşteptată. Redefinirea liniilor majore de politică externă ale SUA are repercusiuni majore asupra întregii arhitecturi a relaţiilor internaţionale. S-au creat anumite reflexe ce determină o legătură intimă între direcţiile majore de politică externă ale SUA şi acelea ce descriu principalele direcţii ale NATO. Acest fapt se datorează, printre altele, în principal contribuţiei financiare a acestui stat la bugetul alianţei, precum şi statutului tradiţional de iniţiator de politici mondiale. Astfel că ceea ce se petrece între SUA şi Rusia devine relevant în argumentarea actualelor mecanisme şi posibilelor proiecţii cu privire la acţiunile NATO.

În ciuda tendinţelor din timpul mandatului lui George Bush de răcire a relaţiilor, este evidentă dorinţa SUA de a se apropia de Rusia. Cea mai evidentă dovadă o constituie înfiinţarea aşa numitului The NATO – Russia Council. Argumentele ce justifică acest demers sunt multiple şi se înscriu în firescul relaţiilor internaţionale contemporane ale liberalismului. Preceptele morale care patronează această diplomaţie sunt completate de calcule prudente ce ţin cont de factori invariabili, precum cifrele impresionante ale Rusiei la nivelul exporturilor de petrol ori alte resurse energetice. Diplomaţia înspre Rusia este pe cât de onestă, pe atât de prudentă.

Criza economică este unul dintre factorii majori care remodelează politica externă a Rusiei. Pentru un stat ce îşi hrăneşte creşterea economică aproape exclusiv din exporturile de resurse energetice, criza economică are un impact şi mai mare asupra acestor mecanisme bolnăvicioase care guvernează economia. Astfel că investiţiile în forţele armate, spre exemplu, sunt în mod serios afectate, lucru care aduce cu sine o îmblânzire a poziţiilor oficiale. Factorii care constrâng la cooperare sunt însă completaţi de aceia ce, în mod firesc, definesc cooperarea ca necesară şi optimă în vederea soluţionării unor probleme internaţionale. Izolaţionismul este anulat de postulatul imposibilităţii izolării surselor de instabilitate internaţională. Cel mai evident exemplu sunt terorismul şi dezvoltarea armelor de distrugere în masă. Într-un material al Departamentului Apărării al SUA[12] ritmul proliferării rachetelor balistice este în creştere rapidă. Astfel că şi riscul pe care acestea îl asumă este proporţional. În ceea ce priveşte cifrele – în anul 1972, 9 dintre statele lumii deţineau rachete balistice; în 1990 – 16 state, pentru ca în anul 2006 să se ajungă la 25 de astfel de state. Un răspuns concertat împotriva acestor surse de posibil conflict descrie caracterul optim de reacţie la astfel de probleme. Este tipul de pericol ce reactivează noţiunea de comunitate internaţională. Putin a recunoscut că vede în NATO mecanismul perfect ce facilitează schimbul de intelligence şi menţine infrastructura continuării luptei împotriva terorismului prin dezvoltarea comună de tehnologii şi prin exerciţii comune de training pentru subdiviziile specializate în lupte anti-terorism. NATO este conceptualizat în termenii unui mediu ce facilitează exerciţiul îndreptat înspre un unic duşman, indiferent de statele participante. În 31 octombrie 2005, Vladimir Putin declara: „nu percep NATO ca pe o organizaţie ostilă şi suntem în proces de cooperare cu aceasta”[13].

Valenţele economice ale relaţiilor dintre Rusia şi SUA, cu precădere, sunt considerate a fi sursa celui de-al treilea război mondial. Europa este din ce în ce mai îngrijorată de dependenţa energetică faţă de Rusia în măsura în care proporţia de petrol şi gaz preluat de la aceştia depăşeşte un sfert din cantitatea totală de combustibili importaţi. Gravitatea situaţiei este în crescendo în condiţiile în care proporţia este estimată a se majora, iar Rusia foloseşte monopolul conductelor şi oferă târguri bilaterale profitabile pentru a interveni în acest fel în politica energetică europeană. Factorul germinator al cooperării, la acest nivel, îl reprezintă eficienţa în faţa unui pericol. Calcul raţional cost-beneficii determină caracterul obligatoriu al acestei cooperări. Sursele de divergenţă între cele două structuri depăşesc însă aceste puncte solide de convergenţă.
Relevant pentru analiza relaţiei dintre cele două unităţi geopolitice este summitul NATO de anul trecut. Summitul a stat sub semnul politicii externe a SUA, pe timpul mandatului preşedintelui Bush, neinteresat ori preocupat de redresarea relaţiei cu Rusia.

Punctele de dezacord nu au fost puţine, iar raporturile dintre Rusia şi statele membre, în ciuda diplomaţiei impuse de eveniment, au lăsat impresia unui dezacord total. Rusia a părut că se află la Bucureşti pentru a se opune în totalitate planurilor alianţei nord-atlantice.

Cele mai vehemente reacţii de respingere au fost cauzate de planul de extindere a NATO. În ceea ce priveşte extinderea NATO, în mod curent atitudinea Rusiei a fost una de reticenţă. Astfel că, de exemplu, în 1994, Boris Elţîn afirma „Suntem împotriva unei expansiuni majore şi accelerate a NATO”. Apoi, în acelaşi an, în aprilie, ministrul de externe Pavel Grachev ameninţa cu retragerea din Key Arms Control şi orice alt tip de angajament de dezarmare dacă extinderea NATO continua spre est.

La distanţă de 14 ani, Putin reafirmă caracterul claustrofobic al Rusiei. Extinderea NATO este percepută ca o ameninţare la adresa Rusiei. Argumentaţia lui Putin pentru a-şi sprijini punctul de vedere cu privire la integrarea statelor propuse spre a fi membre NATO ajunge până la a desfiinţa existenţa statului ucrainian, fiind definit de acesta în termenii unor cedări de teritorii din partea Rusiei: „Do you understand, George, that Ukraine is not even a state?”[14], mergând şi mai departe, afirmând că o astfel de apartenenţă ar determina dispariţia statului.

Simetric, Bush încearcă să liniştească administraţia Kremlinului: „Azi, în timpul unei conferinţe de presă, am fost chestionat pe problema reacţiei Rusiei. Întotdeauna am încercat să liniştesc pe prietenul meu, Vladimir Putin, că este în interesul lui ca la graniţele statului pe care îl conduce să fie democraţie şi că nu îşi are rostul să se teamă de NATO. Ar trebui să primească cu căldură NATO în condiţiile în care această alianţă reprezintă o uniune de state dedicate păcii”[15].

Activitatea de extindere a NATO, precum şi stabilirea unor scuturi antirachetă pe teritoriul unor state din proximitatea Rusiei sunt percepute de către administraţia rusă ca o încălcare a tratatului din 1997 dintre cele două părţi, tratat în care se stipula că nu vor exista astfel baze majore militare ale NATO pe teritoriile integrate NATO şi aflate în proximitatea Rusiei.

Egor Kholmogorov, jurnalist rus, afirmă: „imperiul este principala categorie a oricărei analize strategice politice în limbajul rusesc. Oricând începem să gândim o reconstituire la scară largă şi pe termen lung a Rusiei, începem prin a ne gândi la un imperiu şi în termen de imperiu. Ruşii sunt în mod intrinsec imperialişti”[16]. Continuând argumentul lui Kholomogrov, liderii ruşi se sustrag acuzaţiei de imperialism prin justificarea intereselor în statele ce au aparţinut fostului bloc comunist prin recenta îngrijorare a acestora cu privire la situaţia ruşilor din aceste teritorii. Fie că este vorba de un pretext ori de o veritabilă problemă a administraţiei ruse se pare că este scăpat din vedere însăşi scopul care a determinat organizaţiile suprastatale să se constituie: protecţia individului prin optimizarea mecanismelor de securitate. Astfel că acuzele insinuate de subminarea securităţii cetăţenilor ruşi sunt nefondate, iar temerile par a fi născute fie din reflexul comunist al opozabilităţii dintre Est şi Vest, fie din căutarea unui pretext pentru a se menţine sfera de influenţă din zonă pe care administraţia rusă o numeşte de un deosebit interes pentru Rusia.

Alegerea dintre est şi vest pentru aceste state seamănă cu o alegere mult mai dramatică la nivelul consecinţelor directe. Intrarea unor foste state componente ale URSS în NATO ori menţinerea acestora în sfera de influenţă a Rusiei este, în fapt, alegere cu consecinţe mult mai puternice decât simpla orientare înspre două zone de influenţă – este vorba de orientarea înspre două modele de dezvoltare socială cu totul opuse. Alegerea, pentru multe dintre state este strict la nivel nominal pentru că aceasta se face în mod natural şi lipsit de aportul efectiv al voinţei respectivelor societăţi: constrângerile economice dinspre Rusia sunt factorul decisiv în cadrul acestor alegeri. Însă unui stat prins în propriile probleme economice, cu grave disparităţi sociale şi lipsa unor proiecte sustenabile pentru a rezolva problemele interne, îi lipseşte capacitatea de a formula soluţii adecvate ori chiar resurse, de orice fel, pentru soluţionarea problemelor celor din zonă. Astfel că, în fapt, chiar dacă din punct de vedere economic resursele energetice nu le mai aduc beneficii majore, măcar la nivelul unui joc de forţe, acestea obligă state din fostul bloc sovietic să nu se îndepărteze de Rusia.

Rusia are o poziţie privilegiată în raport cu societatea internaţională şi ştie să speculeze această poziţie. Maximizarea oricăror posibile beneficii în virtutea resurselor energetice este una dintre pârghiile principale ale „diplomaţiei” ruseşti. Astfel că, în ciuda evidentului dezacord dintre valorile occidentului şi tipul de politică pe care Rusia îl practică, o poziţie concertată şi coerentă la nivelul comunităţii internaţionale care să sancţioneze abuzurile acestui stat este s-a dovedit a fi cel mai dur test. Statele Uniunii Europene nu au reuşit să obţină un consens nici măcar la nivelul unei atitudini cu privire la dimensiunea etică a situaţiei delicate generate de Rusia.

NATO însă a decis, în mod categoric, să rupă orice dialog cu Rusia ulterior evenimentelor din Georgia. O analiză a acestei decizii ar putea răspunde cu privire la scopul acesteia: acţiunea avea ca scop să pedepsească administraţia rusă, sau poate fi o formă de constrângere care să determine eliminarea trupelor ruseşti de pe acele teritorii.
Ceea ce se reclamă cel mai des ca şi impediment pentru dezvoltarea unei relaţii între NATO şi Rusia rezidă în însuşi fundamentul unei astfel de colaborări: ceea ce este denumit în literatura de specialitate drept vid la nivelul valorilor comune, începând chiar cu modalitatea de raportare la democraţie: „în relaţia actuală dintre NATO şi Rusia există o continuă şi, posibil, chiar crescândă rivalitate militară, strategică, normativă şi ideologică în ceea ce priveşte valorile politice în lumea politică actuală”[17]. Cu privire la acest aspect, Dimitri Trenin sugerează ca şi forţă generatoare a unor relaţii amiabile între Rusia şi SUA tocmai o viziune comună cu privire la definiţia binelui şi a răului: „Relaţiile ruso-americane au fost fructuoase în situaţiile în care ambele părţi au fost într-un acord fundamental în ceea ce considerau „bine” şi „rău” şi împărţeau interese comune, obiective necontradictorii, consens în ceea ce priveşte regulile jocului şi distribuţia de roluri, precum şi aşteptări realiste”[18].

Relaţia dintre NATO şi Rusia nu este una definită strict în termenii opozabilităţii. Conflictul dintre cele două unităţi nu mai este unul deschis, iar punctele de divergenţă dintre acestea sunt completate de interese comune. Divergenţe majore vin pe de o parte de la tipul de politică externă a Rusiei, pe care NATO o califică drept agresivă şi abuzivă şi, pe de altă parte, sunt acuzaţiile Rusiei la adresa NATO care vizează, pe de o parte, extinderea pe care ei o găsesc ameninţătoare şi, pe de altă parte, scuturile antirachetă.
Consiliul NATO-Rusia este însă mediul optim de a exploata acele puncte comune, care facilitează exerciţiul diplomatic al unor relaţii nu neapărat amiabile, ci mai degrabă profitabile. Washington Times identifică principalele zone comune ce prezintă nu doar necesitatea de a fi în mod metodic abordate de ambele părţi, ci dezirabilitatea de a elabora strategii care, în timp, sa faciliteze comunicarea constructivă între Rusia şi NATO.

Astfel că, dintre aceste probleme comune pe agenda NATO şi Rusia: securizarea Afganistanului este de maxim interes pentru ambele părţi, controlul armelor – criza economică a avut efecte majore asupra investiţiilor în acest sector, astfel că transparentizarea proceselor aferente achiziţionării de armament se poate dovedi un mecanism în avantajul ambelor părţi, securitatea, pe dimensiunea ecologică, în zona Arctică, în condiţiile în care topirea gheţarilor afectează ambele părţi.

Hoop Scheffer recunoaşte că există această fragmentare la nivelul agendei şi mizează pe aceste punţi comune: „în mod clar interesele Rusiei nu coincid întotdeauna cu acelea ale statelor membre NATO. Însă sunt şi arii importante unde interesele acestora sunt intersectate. Trebuie sa construim un parteneriat pentru a găsi soluţii pentru interesele noastre comune”[19].

Însă, în ciuda tonului optimist al summitului, Rusia din nou se îndepărtează de NATO – decide că nu mai este oportună întâlnirea NATO- Rusia programată pentru 7 mai. Se pare că exerciţiile militare programate de NATO în Georgia reprezintă un afront la adresa Rusiei. Cu atât mai mult cu cât a existat cererea explicită ca acest exerciţiu să fie abandonat. Declaraţia lui Medvedev cu privire la situaţia actuală a Georgiei este că un preşedinte pro-occidental lezează interesele Rusiei. Ceea ce nu poate controla, este dăunător. Justificarea pentru care decizii de politică internă ale unui stat lezează interesele statului rus nu există. Suspiciunea cu privire la această ostilitate sunt acelea ce se înscriu în imposibilitatea de a renunţa la controlul asupra fostelor state comuniste.

Diferenţele dintre summitul de anul acesta şi acela de anul trecut sunt unele fundamentale – subiectele majore de anul trecut au lipsit din agenda evenimentului de anul acesta. Amplasarea scutului antirachetă ori candidatura unor noi state au fost înlocuite de îndelungate dezbateri pe tema reconstrucţiei Afganistanului şi îmbunătăţirea relaţiilor cu Rusia.

În fond este vorba de reprioritizarea şi regândirea cronologică a strategiei NATO. John Hulsman, expert în relaţii internaţionale la Council on Foreign Affairs, declara „ceea ce Washingtonul pare să spună astăzi Moscovei este în esenţă că avem nevoie de cooperarea Rusiei pentru a opri nuclearizarea Iranului, iar noi, în schimb, suntem dispuşi să amânăm eforturile de construire a unui scut antirachetă în Europa Centrală”[20].

Relaţia dintre NATO şi Rusia a fost dintotdeauna facilitată ori, din contră, afectată, de SUA. Aceasta nu poate fi gândită omiţând canalul principal de comunicare ori, din contră, principalul impediment. Schimbarea administraţiei la Casa Albă a afectat şi agenda NATO, astfel că de la discuţiile de anul trecut ce s-au constituit în factori de tulburare a relaţiilor dintre Rusia şi NATO s-a ajuns ca anul acesta o îmbunătăţire a acestei relaţii să fie prioritară.

În ce măsură aceasta nu este doar o tendinţă, ci chiar politică susţinută, şi care este aportul pe care Rusia îl va aduce acestor demersuri este încă un lucru incert. Însă este vizibilă o conversie, în doar un an, de la politici de înfruntare la demersuri diplomatice de apropiere, de la ostilitate la negocieeri, de la Bush la Obama.

1.5. Proiecte comune privind aprovizionarea cu gaz a Europei

UE este, ca mărime, a doua piaţa energetică din lume. În prezent, UE importa 73% din necesarul sau de petrol şi 44% din necesarul sau de gaz. Trei state conteaza cu adevărat pentru aprovizionarea cu gaz a Europei: Rusia (24%), Norvegia (15%) şi Algeria (11%). Fiind principalul furnizor de gaz al UE, statele europene se afla în diverse grade de dependenţa energetică faţă de Rusia. Din acest punct de vedere, la nivelul Europei disţingem mai multe categorii de state: ţări cu dependenţa zero - Belgia, Danemarca, Irlanda, Marea Britanie, Spania, Portugalia, Suedia; ţări dependente considerabil - Polonia (47% din consumul intern de gaz/2005), Germania (43%), Italia (30%), Franţa (26%), România (23%); tari cu o dependentă covârşitoare - Grecia (96%), Bulgaria (89%), Cehia (84%), Austria (70%), Ungaria (62%); ţări dependente total - Slovacia (108%), Finlanda (105%), Ţările Baltice (100%).

Când vorbim de proiecte de aprovizionare cu gaz nu ne putem referi strict la România şi Rusia – trebuie să vorbim de Uniunea Europeană şi Rusia. Securitatea energetică a Europei are în vedere nu doar asigurarea unor rute alternative de tranzit necontrolate de Rusia, ci, în primul rând, securizarea unor surse multiple de furnizori. O diversificare a furnizorilor, precum şi a rutelor de tranzit poate stimula competiţia pe piaţa energetică, reducând potenţialul de şantaj. Astfel, cel mai important proiect care vizează ameliorarea dependenţei energetice a multor state europene de gazul rusesc este cel care urmăreşte conectarea spaţiului UE cu furnizorii de gaze naturale din Asia Centrală prin coridoare energetice şi rute de tranzit necontrolate de Rusia şi Gazprom. Acest macroproiect energetic reuneşte trei alte microproiecte interdependente: gazoductul SCGP (South Caucasus Gas Pipeline) ce leagă Baku (Azerbaidjan) cu Erzurum (Turcia) şi care se bazeaza, în special, pe exploatarea zăcământului de la Sah Deniz. În acest context, interesul major al Europei şi al Statelor Unite este acela de dezvolta SCGP printr-un coridor sudic care se va articula pe două direcţii strategice: pe de o parte, gazoductul TGI (Turcia-Grecia-Italia), iar pe de alta parte, gazoductul Nabucco, care leagă Turcia de Austria, trecând prin Bulgaria, România, Ungaria. Nabucco va avea o lungime de 3.300 de kilometri, iar lucrările de construţie ar trebui să înceapa în 2009 şi să fie definitivate în 2012. Proiectul va fi realizat de un consorţiu la care companii din cele cinci state partenere Botas (Turcia), OMV (Austria), MOL (Ungaria), Bulgargaz (Bulgaria) şi Transgaz (România) au participaţii egale.

Pentru a preveni deschiderea Europei către furnizori alternativi Rusiei, care nu folosesc o infrastructură energetică controlată de ruşi, Moscova a propus gazoducte ce concurează atât Nabucco cât şi TGI. Pe fond, prin aceste iniţiative, Rusia doreşte nu doar anularea proiectului Nabucco ci urmăreşte şi amplificarea dependenţei energetice a Europei prin construcţia gazoductului South Stream şi a gazoductului Nord Stream (conectând Rusia direct cu cele mai mari pieţe europene: Italia şi Germania).

Proiectul energetic Nord Stream reprezintă apogeul relatiilor economice dintre Germania şi Rusia. A fost semnat la sfârşitul mandatului cancelarului Gerhard Schroeder, pe 8 septembrie 2005, şi vizează dezvoltarea infrastructurii Gazprom pentru a mari cantitatea de gaz exportata către Europa, prin construirea unei conducte de gaz natural care va traversa Marea Baltica. Capacitatea conductei Nord Stream va fi de 27,5 miliarde metri cubi/an şi va face legătura între Rusia (Viborg) şi Germania (Greifswald). Se estimează că proiectul va coşta aproximativ 6 miliarde de euro. Nord Stream va fi o sursă alternativă de transportare a gazului către pietele Europei de Vest, care, în mod tradiţional, tranzita statele Belarus, Ucraina şi Polonia. Consecinţele operationalizării acestei conducte vor fi dramatice pentru securitatea energetică europeană: creşte potenţialul de santaj al Gazprom faţă de Ucraina şi Polonia, dându-i posibilitatea fixării unor preţuri preferenţiale. De asemenea, gazul va putea fi folosit ca armă politică în relaţie cu statele est-europene fără teama de a-i afecta pe consumătorii de pe cea mai mare piaţa energetică europeană a Gazprom - Germania. Proiectul este cu atât mai controversat cu cât, la finalul mandatului său, fostul cancelar Gerhard Schroeder devine preşedintele consorţiului Nord Stream AG, cel care construieşte conducta care va traversa Marea Baltica (salariul primit de Schroeder se ridică la aproximativ 5,6 milioane de dolari/an).

Proiectul South Stream a fost gândit pe două direcţii, una spre Vest şi Nord (pe ruta Nabucco), alta spre Sud (catre Grecia şi Italia). South Stream începe la Beregovaia (Rusia) şi traversează Marea Neagră până în Bulgaria. De aici sunt două posibilităţi de articulare pe direcţia Italia: un coridor pe direcţia Sud-Vest (ce ar conexa Bulgaria-Grecia-Italia) sau unul pe direcţia Nord-Vest (urmând să facă legătura între Bulgaria-Ungaria-Slovenia şi nordul Italiei). La 23 iunie 2007, la Roma, reprezentanţii companiei energetice italiene ENI şi cei ai Gazprom au semnat un memorandum pentru construcţia South Stream. Participând la summit-ul pe tema energiei din Europa de Sud-Est, care a avut loc în 24 iunie 2007 la Zagreb, fostul preşedinte Putin l-ar fi convins pe presedintele Bulgariei să sprijine şi să participe la proiectul South Stream. Guvernul de la Sofia a acceptat, la 18 ianuarie 2008, să semneze un contract cu societatea rusă Gazprom pentru a participa la proiectul gazoductului ruso-italian South Stream. Acordul a fost aprobat în cadrul unei reuniuni extraordinare a Executivului bulgar, în cursul vizitei efectuate la Sofia de fostul preşedinte rus Vladimir Putin. Şi în cazul proiectului South Stream, Rusia aplică aceeaşi strategie de negociere bilaterală cu state membre UE a unor proiecte energetice ce maximizează dependenta energetică a Europei de Rusia. Avem state precum Italia sau Bulgaria care, deşi şi-au dat acordul pentru TGI şi Nabucco, încurajează un proiect energetic propus să submineze tocmai raţiunea comercială a TGI şi Nabucco. Cele două state membre UE fac un joc extrem de periculos în măsura în care o înţelegere bilaterala cu Rusia, deşi poate părea în avantajul lor pe termen scurt, ar produce consecinţe negative incalculabile asupra securitatii energetice a întregii Europe.

O altă încercare de anulare a Nabucco a fost tentaţiva Gazprom de a scoate Austria şi Ungaria de pe harta Nabucco, prin integrarea lor în proiectul South Stream. O primă etapă a vizat transformarea Austriei în “hub” energetic al Gazprom în Europa Centrală şi înţegrarea infrastructurii şi a reţelei de tranzit din Austria în reţeaua Gazprom (prin acordurile semnate în mai 2007, în timpul vizitei fostului preşedinte Vladimir Putin în Austria). Aceste acorduri vor face ca OMV să depindă, într-o mare măsura, de gazul furnizat de către Gazprom, ceea ce înseamna ca acesta poate avea acum un cuvânt semnificativ în influenţarea deciziilor şi acţiunilor OMV. Mai mult, orice achiziţii viitoare pe care OMV le va realiza devin, astfel, vulnerabile unui potenţial control exercitat indirect de către Gazprom. OMV este compania austriaca parte a consortiului internaţional care a iniţiat construcţia Nabucco (companie care este controlată de statul austriac în proporţie de 30%). În ciuda acestui statut (de parte în consorţiul Nabucco), OMV va dezvolta, în baza acordurilor semnate în timpul vizitei lui Putin, împreună cu Gazprom “Un Hub de Gaze Central European” şi “Un Centru de Management al Tranzitului Gazelor” (cel mai mare din Europa continentala) tocmai la Baumgarten. Acest proiect submineaza, în mod direct, proiectul Nabucco, din moment ce Baumgarten era punctul terminus desemnat pentru Nabucco. Este o lovitură esenţială aplicâtă de Gazprom proiectului Nabucco. Deşi Austria se va transforma într-un “hub” energetic continental, trebuie să reţinem faptul că gazul este furnizat de Gazprom, fapt ce amplifica dependenta OMV de Gazprom, deci a Austriei de Rusia, respectiv a Europei de Rusia.

Pe parcursul anului trecut s-a vorbit şi de un înteres sporit în achiziţionarea MOL (compania ungara parte a consorţiului Nabucco) de către OMV - o companie dependenta de Gazprom, care la rândul ei este interesată în exploatarea şi dezvoltarea unor zăcăminte de hidrocarburi din Rusia şi care devine centru continental pentru gazul rusesc. În iunie 2007, OMV controla 18% din MOL, intenţionând să-şi crească participaţia până la 30%. O lună mai târziu, OMV a anunţat că intenţionează să achiziţioneze întregul pachet de acţiuni. O eventuală achizitionare a MOL de catre OMV ar fi eliminat o a doua companie din consorţiul Nabucco sau ar fi făcut proiectul Nabucco dependent de Gazprom şi de gazul rusesc. Tot pe parcursul anului trecut, Ungaria a oscilat între sprijinul pentru Nabucco şi South Stream, fiind extrem de sensibilă la oferta Rusiei de a transforma Ungaria într-un “hub” regional de depozitare şi export al gazului rusesc, afacere care a fost, în cele din urmă, parafată de Austria. Ungaria a fost extrem de tentată de dezvoltarea unei infrastructuri de depozitare şi stocare a gazului rusesc pe teritoriul său, ceea ce ar fi sporit semnificativ securitatea energetică a consumatorului maghiar. Mai mult, în ciuda afirmării sprijinului pentru Nabucco, totuşi guvernul Gyurcsany a semnat pe 28 februarie 2008 un acord interguvernamental care anunţa participarea Ungariei la proiectul South Stream.

La nivel guvernamental, nimeni nu se opune în mod oficial. Cele 27 de state membre ale UE au ajuns, de nenumărate ori, la un acord pentru crearea unei pieţe integrate a gazului (ultima dată în aprilie 2007). Acestea fiind spuse, totuşi, în culise se constată mai mult decât existenţa unui simplu dezacord. Guvernele Franţei şi Germaniei au rezerve serioase faţă de liberalizarea pieţelor energetice. Mai mult, sunt o serie de companii energetice europene (din Franţa, Germania, Italia şi Belgia) care au dezvoltat şi consolidat parteneriate bilaterale cu Gazprom şi care nu doresc ca gazul rusesc să fie accesibil şi celor care nu au relaţii pe termen lung cu gigantul rus. Aceste companii doresc, prin orice mijloace, menţinerea statu-quo-ului, prezervarea contractelor rigide şi, deci, ele sunt cele care se opun integrării pieţelor.

Nabucco ar trebui să furnizeze gaz nonrusesc şi gaz necontrolat de ruşi pe pieţele europene. Gazul va veni nu doar din Azerbaidjan şi Asia Centrală, dar şi din Irak sau Egipt. Astăzi, statele şi companiile interesate în această conductă discută cum să securizeze zăcămintele necesare, în ce orizont de timp şi cu ce cost. Anumite state, în special Austria, menţioneaza ocazional gazul rusesc şi iranian ca furnizori potenţiali pentru Nabucco, dar amândouă sunt opţiuni problematice. Dacă gazul rusesc va ajunge să alimenteze Europa prin Nabucco, atunci întrebarea este de ce mai construim Nabucco? O astfel de opţiune ar anula raţiunea de a fi a întregului proiect Nabucco. Şi în ceea ce priveşte Iranul, este prematur să discutam până nu va fi soluţionat contenciosul nuclear şi până când comunitatea internationala nu va restabili relaţii normale cu Teheranul. Deocamdată, tendinţa este spre o înăsprire a regimului de sancţiuni, nu spre o relaxare a acestuia. În plus, vor trece mulţi ani până când Iranul va fi capabil să producă suficient gaz pentru acoperirea necesităţilor sale interne şi până când va dispune de o capacitate suplimentară pe care să o exporte în Europa. Dar a ne concentra acum pe Iran înseamnă a pierde timp preţios.

Ce poate face Uniunea Europeană pentru a modifica relaţia sa cu Rusia de o manieră care să diminueze capitalul de şantaj energetic de care dispune şi pe care Moscova l-a utilizat de nenumărate ori în scopuri politice? În primul rând, experţii considera că UE ar putea încerca să determine Gazprom să adopte un comportament de piaţă, obligându-l să funcţioneze în termeni concurenţiali, să negocieze, anulând capacitatea acestuia de a impune sau de a dicta preţuri preferenţiale la energie. Vulnerabilitatea UE este accentuată de faptul că Gazprom deţine un monopol asupra infrastructurii şi a retelei de gazoducte, care alimentează Europa, ceea ce îi permite să fixeze preţuri preferenţiale. Această realitate nu poate fi contracarată decât prin diversificare, prin accesarea unor furnizori de energie alternativi. În momentul operaţionalizarii sale, Nabucco va permite Europei să negocieze preţuri mai bune cu Gazprom, iar concurenţa de piaţă va induce o disciplinare a relaţiei de negociere dintre Europa şi Gazprom, fixând-o pe fundamente mai echitabile. Din acest punct de vedere, miza devine aceea a forţării unui plus de competiţie comercială care să regleze relaţia Europa-Gazprom, fixând-o într-o paradigmă în care domina raţiunea de piaţă, şi nu cea poliţică. Pe de altă parte, Zeyno Baran considera ca UE ar trebui să continue să preseze Moscova să adopte Carta Energetică şi să respecte legislaţia antitrust europeană.

În al doilea rând, specialiştii sunt de părere că UE ar putea reduce fundamental dezechilibrul şi vulnerabilitatea Europei în faţa Moscovei printr-o reorganizare a pieţelor energetice europene. Pierre Noël, expert în problematici energetice la European Council on Foreign Relations, crede că slabiciunea Europei provine, în mod fundamental, din fragmentarea la nivel naţional a pieţei gazului, ceea ce permite Rusiei să discrimineze diversele state importatoare, prin fixarea unor preţuri preferenţiale. Totodată, expunerea statelor din Europa Centrală şi de Est creşte dramatic, mai ales pe fondul probabilităţii suspendării, din raţiuni politice, a alimentării cu gaz. Solutia? Integrarea, liberalizarea pieţelor energetice nationale şi crearea unei pieţe paneuropene a gazului. Acest lucru ar constrânge Rusia să vândă nu Poloniei, nu Germaniei, nu unor pieţe nationale, ci pieţei europene. În acest caz, dacă Polonia s-ar confrunta cu un şoc energetic, piaţa va reacţiona imediat realocand rezervele disponibile acolo unde va fi nevoie de ele. Rusia va fi obligată să vândă unei pieţe unice pentru că Europa este, după spaţiul CSI, cea mai mare piaţa energetică a Rusiei. Prosperitatea Rusiei depinde de piaţa energetică europeana (25% din necesarul de gaz al Europei este furnizat de Rusia). Mai mult, mare parte din infrastructura să energetica este orientată spre Europa.

1.6. Dezvoltarea transportului maritim a schimburilor comerciale

Specialiştii români sunt preocupaţi în privinţa relaţiilor economice româno-ruse, deoarece în timpul perioadei de tranziţie, s-a înregistrat o tendinţă de scădere, total nefavorabilă României. Această tendinţă este contrară celor din economia mondială, cerinţelor globalizării şi noii economi. Pe durata tranziţiei României la economia de piaţa, volumul şi structura relaţiilor economice şi comerciale dintre România şi Rusia au suferit schimbări majore.

În prezent, evoluţia relaţiilor comerciale dintre cele două ţări nu reflectă nici volumul, nici structura posibilităţilor lor economice. În viitor, îmbunătăţirile structurale ale relaţiilor de comerţ exterior, se leagă în mod imperios de necesitatea creşterii dinamicii comerţului exterior cu produse manufacturate, incluzând acele produse şi grupe de produse în care avantajele comparative sunt relevante şi confirmate de către mecanismele de piaţă.

Este cunoscut faptul că investiţiile străine directe realizate în perioada tranziţiei au reprezentat pentru România atât un factor important în vederea restructurării economice şi a îmbunătăţirii calităţii managementului, cât şi o şansă de demarare a procesului de globalizare a pieţei interne. Volumul şi structura investiţiilor străine directe, provenite în România din Federaţia Rusă rămân indicatori relevanţi, în special, în context internaţional actual. Astfel, între 1990 şi 2000, 209 companii cu capital majoritar rus au fost înregistrate la Oficiul Român al Registrului Comerţului, iar volumul investiţiilor cu capital rus, (inclusiv investorii ruşi direcţi şi indirecţi de capital din România), însuma în martie 2008 peste 400 milioane USD.

Domeniile economice, tehnologice, de mediu şi financiare sunt cuprinse în cadrul Cooperării bilaterale dintre România şi Rusia. Pentru a promova cooperarea ştiinţifică, economică şi tehnologică între aceste ţări, în România au fost create o serie de organisme cum ar fi: Camera de Comerţ Româno-Rusă, precum şi centrele pentru contacte de leasing dintre agenţii economici din cele două ţări, centre create de către Asociaţia Naţională a Importatorilor şi Exportatorilor Români, Centrul de Afaceri Româno-Rus din Bucureşti, departamentele speciale din ministere etc. Scopul acestor instituţii este de a intensifica legăturile dintre economiile naţionale ale celor două ţări şi în acelaşi timp să le întărească.

Astfel, au fost puse bazele unor cooperări precum:[21]

- cooperarea Conef & Gazprom (2002), privind importul de gaze naturale din Rusia în România;

- procesarea de ţiţei rusesc în capacităţile industriale din România (începând cu anul 1998 rafinăria Petrotel din Ploieşti, una dintre cele mai mari unităţi de procesare a ţiţeiului de pe piaţa românească, face parte din Lukoil);

- a fost creat un serviciu de înmagazinare a gazelor naturale în depozitele subterane operate de Societatea Naţională de Gaze Naturale “Romgaz” - S.A. Mediaş;

- semnarea unei convenţii, în prezenţa Ministrului de Economie Codruţ Sereş, cu privire la prelungirea Contractului de Furnizare Gaze din Rusia în România până în anul 2030, prin intermediul societăţii WIEE ( Wintershall Erdgas Handelshaus Zug AG ), aceasta având ca scop furnizarea gazelor pe termen lung şi în condiţii de siguranţă.

Cooperarea bilaterală dintre România şi Federaţia Rusă cuprinde multe domenii economice, tehnologice, de mediu şi financiare. Din punct de vedere instituţional, au fost create în România o serie de organisme, pentru a promova cooperarea economică, ştiinţifică şi tehnologică între cele două ţări. Un exemplu în acest sens, îl reprezintă Camera de Comerţ Româno-Rusă, precum şi centrele pentru contacte de leasing dintre agenţii economici din cele două ţări, centre create de către Asociaţia Naţională a Importatorilor şi Exportatorilor Români, Centrul de Afaceri Româno-Rus din Bucureşti, departamentele speciale din ministere etc. Toate aceste instituţii încearcă să intensifice şi să întărească legăturile dintre cele două economii naţionale. Pentru perioada următoare, se află în diferite stadii de realizare mai multe cooperări, considerate importante de specialiştii români precum:

- accelerarea înfiinţării societăţii mixte Gazexport România;

- procesarea de ţiţei rusesc în capacităţile industriale disponibile din România;

- crearea în România de depozite subterane, pentru stocarea gazelor naturale;

- diversificarea căilor de tranzitare a gazelor naturale ruseşti, pe teritoriul României către Balcani şi centrul Europei;

- participarea unor investitori strategici rusi reprezentativi, la privatizarea capacitatilor romanesti de distributie gaze naturale;

- participarea unor companii romaneşti la lucrările de construcţie, lucrări cuprinse în programul cadru al societăţii “OAO Gazprom”;

- participarea unor companii romaneşti la finalizarea unor proiecte de prospectare, exploatare şi dezvoltare de campuri petrolifere şi de gaze din Federaţia Rusă, precum şi la reabilitarea unor campuri deja abandonate;

- participarea unor companii ruseşti la modernizarea mai multor centrale termice construite în România cu echipament rusesc (din fostul URSS);

- organizarea, în Federaţia Rusă, a unor centre de Service pentru repararea de echipamente necesare industriei petroliere, echipamente livrate iniţial din România;

- crearea de condiţii tehnice pentru exportul de energie electrică către terţe ţări, atât din România, cât şi din Rusia.

Un exemplu bun al dezvoltării relaţiilor bilaterale o reprezintă Camera de Comerţ şi Industrie Româno-Rusă. Camera de Comerţ şi Industrie Româno-Rusă este o asociaţie profesională, non profit, constituită în 1995 şi formată din persoane fizice şi juridice române. Scopul asociaţiei îl reprezintă sprijinirea relaţiilor comerciale şi culturale între România şi Federaţia Rusă. Principalele servicii pe care asociaţia le pune la dispoziţia clienţilor săi, membrii sau nemembrii sunt:[22]

- furnizarea de informaţii comerciale;

- organizarea de misiuni economice individuale;

- organizarea de misiuni economice colective prilejuite de diverse evenimente (ex.: târguri şi expoziţii, conferinţe şi simpozioane internaţionale, întâlniri cu parteneri de afaceri);

- cercetări de piaţă;

- studii de marketing;

- informaţii despre sistemul juridic şi cel al taxelor şi impozitelor vamale;

- informaţii culturale şi ştiinţifice;

- simpozioane şi conferinţe de presă;

- promovarea produselor destinate exportului în cea mai puternică revistă de publicitate din Rusia, cu distribuţie internaţională, etc.

Principalele surse de venit ale asociaţiei sunt: cotizaţiile lunare ale membrilor, sponsorizări, donaţii, toate cu caracter necomercial.

În relaţia comercială cu Rusia trebuie să recuperam prin export peste 1,5 miliarde de dolari pe an, cât este actuală diferenţa între importul şi exportul bilateral. Strategia propusă de CCIRR pentru recucerirea pieţei ruse are la baza experienţa din ultimii 10 ani de comerţ exterior exclusiv cu Rusia şi cantitatea imensă de informaţii pe care o deţine în banca sa de date despre ce s-a făcut, ce se face şi ce trebuie făcut pentru reuşită.

Pentru a încuraja dezvoltarea relaţiilor comerciale în noul context al integrării, competitivităţii şi standardelor de calitate impuse de piaţa rusească, Camera de Comerţ şi Industriei a României, Camera de Comerţ Romano-Rusă şi Academia Română -Centrul de Economia Industriei şi Servicii, împreuna cu ministerele economice au elaborat o listă de produse industriale româneşti, atractive pe piaţa rusească, în vederea reluării exporturilor româneşti tradiţionale.

Această listă cuprinde produse industriale care au avut, în trecut, o cotă importantă în exporturile româneşti pe piaţa rusă (utilaje petroliere, material rulant, nave, mobilă, medicamente, confecţii, tricotaje etc.) Pentru unele produse de export, cu valoare mare şi ciclu lung de fabricaţie (precum vagoane, nave), negocierile ar putea avea loc la nivel guvernamental, luând în considerare că produsele respective sunt destinate companiilor de stat şi implică, de obicei, rezolvarea unor probleme financiare care pot depăşi posibilităţile financiare ale unor firme private româneşti.

Tranziţia la economia de piaţă a supus România la un efort continuu de a construi un nou cadru legal şi instituţional pentru relaţiile noastre, în conformitate cu noii parametri şi noile nevoi ale implementării mecanismelor concurenţiale ale pieţelor în dezvoltare şi ale vieţii democratice. Una dintre premisele de lungă durată, favorabilă dezvoltării economiei româneşti ar fi stabilirea unor relaţii politice de lungă durată. În perioada anilor 2000-2002, legăturile politice dintre România şi Rusia au înregistrat o tendinţă favorabilă datorată vizitelor făcute de către factori de decizie, atât din România, cât şi din Rusia, la nivel prezidenţial, guvernamental şi parlamentar.[23]

Cu ocazia acestor vizite, multe dintre problemele nerezolvate au fost clarificate prin identificarea unor modalităţi de a le îmbunătăţi sau rezolva în viitor, cu accent pe noi domenii de cooperare.

Documentele şi acordurile politice încheiate în timpul acestor vizite, dovedesc hotărârea ambelor părţi de a relansa cooperarea economică, ca bază solidă pentru ducerea şi mai departe a dezvoltării celor două ţări, în conformitate cu standardele internaţionale şi interesele naţionale relevante. Vizita de stat a domnului Ion Iliescu, fostul Preşedinte al României, în Rusia, în iulie 2003 - în timpul căreia cei doi şefi de stat au semnat un Tratat politic de bază – a reprezentat un nou impuls şi a dat o nouă încredere pentru actorii economici din România, care au devenit mai motivaţi şi încurajaţi în privinţa stabilităţii şi oportunităţilor climatului politic. Punctele puternice ale tratatului politic şi acordului semnat constau în inducerea de efecte pozitive şi de lungă durat în domeniile economic, social şi politic. Din acest punct de vedere, înţelegerile, acordurile şi tratatele politice stipulează o serie de căi ferme, menite să ducă la prosperitatea şi modernizarea societăţilor româneşti, prin cooperare pe baze bilaterale şi multilaterale, conform nevoii de creştere a eficienţei economice şi competitivităţii, prin utilizarea principiului jocurilor strategice cu sumă pozitivă, în care toţi jucătorii câştigă.

Cadrul legal al relaţiilor economice bilaterale româno-ruse cuprinde mai multe acorduri şi convenţii între cele două guverne, precum:[24]

· Acordul asupra relaţiilor economice şi comerciale, de lunga durată şi al cooperării tehnico-ştiinţifice (semnat la Moscova pe 30 decembrie 1991);

· Convenţia pentru evitarea dublei impuneri, aplicabilă din ianuarie 1996;

· Acordul privind promovarea şi protecţia reciprocă a investiţiilor (semnat la Moscova, în 29 septembrie 1997);

· Convenţia asupra cooperării în domeniul fito-sanitar şi al protecţiei câmpurilor plantate (semnat la Bucureşti, în 30 aprilie 1997);

· Decizia Guvernului Federaţiei Ruse nr. 1057/13 septembrie 1999, conform căreia România este beneficiară de unele facilităţi vamale;

· Acordul de cooperare între Eximbank-România şi Vnestorgbank-Federaţia Rusă, pentru deschiderea unei linii de credit de 10 milioane USD. Potrivit acestui acord exportatorii români beneficiază de acest credit, reînnoit automat şi destinat dinamizării relaţiilor comerciale.

· Tratatul privind relaţiile prieteneşti şi de cooperare între România şi Federaţia Rusă (Moscova, 4 iulie 2003 ).

· Protocolul între Guvernul României şi Guvernul Federaţiei Ruse privind inventarierea Înţelegerilor bilaterale încheiate între România şi Uniunea Republicilor Socialiste (Bucureşti, 8.11.2005).

Pe lângă aceste acorduri bilaterale, România şi Rusia au semnat, ca partenere, mai multe acorduri şi convenţii multilaterale economice, ceea ce reprezintă un alt ‘teren fertil’ pentru dinamizarea relaţiilor dintre cele 2 ţări. Toate aceste acorduri reprezintă o bază legală solidă pentru o cooperare prosperă, cu condiţia ca să fie actualizate şi promovate respectând noile cerinţe ale globalizării, economiei digitale şi protejării mediului.

În timpul vizitei sale în România din martie 2003, fostul Premier Mihail Kassianov, a confirmat interesul Federaţiei Ruse în dezvoltarea relaţiilor economice cu România. Conform declaraţiilor sale, Federaţia Rusă nu este satisfăcută de faptul că materiile prime - gazul natural şi ţiţeiul - reprezintă 90% din totalul exporturilor ruseşti pe piaţa românească. Într-adevăr, această problemă structurală, distorsionează schimburile comerciale româneşti. O soluţie ar putea fi crearea de societăţi mixte în diferite domenii, în ambele ţări.

Luând în considerare îmbunătăţirile climatului de afaceri din România, investitorii ruşi şi-au confirmat interesul în a investi în România, prin participarea la un număr de privatizări (SNP Petrom, Carom, Uztel, Uzina metalurgică Reşiţa etc.). Autorităţile ruse afirmă că sunt dispuse să acorde României mai multe credite garantate de stat pentru dezvoltarea sectorului energetic, incluzând atât termocentrale şi hidrocentrale, cât şi pentru construcţia unităţilor 3 şi 4 ale Centralei Nucleare de la Cernavodă.

Specialiştii români consideră că recucerirea pieţei ruseşti de către exportatorii români necesită îndeplinirea, cel puţin, a următoarelor trei cerinţe:

· O reclamă atractivă şi o bună promovare a produselor româneşti pe piaţa rusă;

· protejarea proprietăţii industriale şi intelectuale;

· cunoaşterea partenerilor şi a băncilor folosite de aceştia, din punct de vedere al siguranţei, încrederii şi seriozităţii în derularea normală a afacerii.

România importă din Rusia o mare parte din necesarul său energetic şi se estimează că acesta va creste în viitor; agenţii economici români pot găsi avantaje comparative şi competitive mai mari pe piaţa rusească decât pe alte pieţe.

Potrivit datelor Guvernului, la finele anului 2008, volumul total al schimburilor comerciale maritime bilaterale romano-ruse a atins un nivel de 4,3961 miliarde dolari SUA (±23,2% faţă de 2005), din care exportul a reprezentat 374,1 milioane dolari SUA (±62,2%), iar importul s-a cifrat la 4,022 miliarde dolari SUA (±20,5%). Soldul înregistrat, de 3,6479 miliarde de dolari SUA, a fost în favoarea Rusiei.

Tot la sfârşitul anului trecut, Federaţia Rusă ocupa locul 5 în topul partenerilor comerciali ai României (cu o pondere de 5,2% în totalul comerţului), după Italia, Germania, Franţa şi Turcia, locul 3 la import (cu pondere de 7,8 %), după Germania şi Italia, şi locul 19 la export (cu o pondere de 1,1%).

La finele lunii februarie 2007, în comerţul extrastat (cu ţările din afara UE) al României, Federaţia Rusă ocupă locul 2 în totalul comerţului maritim, locul 6 la export şi locul 1 la import. Volumul total al schimburilor comerciale bilaterale pe primele două luni ale anului în curs era de 749,7 milioane dolari SUA (cu 1,5% sub nivelul aceleiaşi perioade din anul 2006), din care exportul însuma 80,1 milioane dolari SUA (o creştere de 42,5%), iar importul - 669,6 milioane dolari SUA (o reducere cu 5%), înregistrându-se un sold de 589,5 milioane dolari SUA în favoarea Rusiei.

România exportă în Rusia: componente auto (la Moscova funcţionează o fabrica Renault, de asamblare a autoturismelor Logan, pe baza componentelor livrate din ţara noastră); maşini, aparate, echipamente electrice şi parţi ale acestora; materiale plastice şi articole din plastic; cauciuc; materiale textile; produse ale industriei chimice şi ale industriilor conexe; metale comune; mobila; sticla şi articole din sticla; produse ale regnului vegetal.

În statistica oficială a investiţiilor străine în România, Federaţia Rusă apare doar cu o valoare simbolică de 3,95 milioane dolari SUA, cu un număr de 255 societăţi mixte româno-ruse, au informat oficialii Departamentului de Comerţ Exterior. Ţinând cont şi de investiţiile indirecte sau de cele ale unor societăţi cu capital rusesc înregistrate în alte ţări, investiţiile în România, conform aprecierilor părţii ruse, ar fi de circa 1,5 miliarde dolari SUA.

Anul de vârf al înregistrării societăţilor ruseşti în România a fost 1992, când au fost înmatriculate 42 de companii. Cu toate acestea, într-un clasament al investiţiilor străine, Federaţia Rusă este plasată doar pe locul 35 după numărul firmelor înregistrate şi pe locul 71 după cel al investiţiilor în echivalent valuta[25].

Soldul negativ al balanţei comerciale pe relaţia cu Rusia a crescut constant, în condiţiile în care exporturile romaneşti au avut o creştere timidă. Dacă în 2003 el se cifra la 1,9295 miliarde euro, în 2004 a ajuns la 2,1085 miliarde euro, în 2005 – la 3,1076 miliarde euro, iar în 2006 – la 3,6479 miliarde euro.

CAPITOLUL II. RELAŢIA CU TURCIA

2.1. Scurt istoric

Ţări cu o istorie comună, aparţinând aceluiaşi spaţiu geografic, împărtăşind valori culturale comune , România şi Turcia au relaţii bazate pe un trecut indelungat, relaţii care se dezvoltă intens, pe baza respectului reciproc. În ultima perioadă, cooperarea traditională dintre România şi Turcia s-a consolidat, prin contribuţia la stabilitatea regională şi la asigurarea păcii la nivel mondial, ca aliaţi şi parteneri.

Dupa Revoluţie, nu doar relaţiile noastre politice au cunoscut o dezvoltare deosebită dar şi dialogul politic a suferit schimbări între liderii celor două ţări.

România şi Turcia sunt, astăzi, aliaţi în cadrul NATO, parteneri în politica de dezvoltare a cooperării la Marea Neagră, parteneri în proiecte vitale pentru securitatea energetică a Europei. În procesul de aderare a României la NATO Turcia a fost unul din cei mai puternici susţinători ai României. Astăzi, România este un susţinător angajat al drumului Turciei spre aderarea la Uniunea Europeană. Avem relaţii foarte apropiate, o bază economică solidă a raporturilor bilaterale şi proiecte de cooperare pentru decenii de acum înainte.

Turcia este o ţară foarte mare, cu care România are un interes bilateral deosebit, pentru că Turcia a devenit, prin volumul schimburilor comerciale, unul din primii parteneri ai ţării noastre. O astfel de relaţie trebuie cimentată printr-o relaţie politică puternică. Iar România şi Turcia au interesul ca, dincolo de relaţia bilaterală, să considere regiunea Mării Negre ca o regiune de interes în vederea asigurării unor instituţii democratice în toate ţările din această zonă, pentru asigurarea stabilităţii politice şi securităţii în zona Mării Negre.

Relaţia dintre cele doua ţǎri este una specială si datorită poziţiei pe care o ocupă acestea, ambele având trăsături geopolitice similare, turcia are un rol strategic în zona Mării Caspice, Asiei Centrale, zonei mediteraneana în timp ce România face legătura între sud-estul Europei, Europa Centrală, Marea Neagră.

2.2. Relaţiile turco-române, relaţii bazate pe prietenie şi respect reciproc

Legăturile dintre România şi Imperiul Otoman îşi găsesc originea în istoria comună a celor două popoare, ce au convieţuit de-a lungul veacurilor în acelaşi areal geografic.

O scurtă incursiune în istorie ne arată că, după Războiul de independenţă, Imperiul Otoman a fost a treia putere care a recunoscut România, după Rusia ţaristă şi după Austro-Ungaria. Chiar înainte de independenţă, după Unirea Principatelor Române în 1859, au fost înfiinţate primele legaţii diplomatice ale statului român, la Constantinopol (1859), Paris (1860) şi Belgrad (1863). Astfel, prima agenţie diplomatică a Principatelor Unite a fost cea din capitala Imperiului Otoman. Nu e o întâmplare că primele misiuni diplomatice româneşti au fost deschise în state care sunt şi astăzi, parteneri privilegiaţi ai României – Turcia, Franţa şi Serbia.

Astfel la 4/16 noiembrie 1878, România independentă şi Imperiul Otoman au stabilit relaţii diplomatice. Ministrul român de externe, Mihail Kogălniceanu, îi solicita omologului său otoman, Savfet Paşa, agrementul pentru ca Dumitru Brătianu, om politic, om de stat şi diplomat al României moderne, să fie numit în calitate de trimis extraordinar şi ministru plenipotenţiar al României la Constantinopol. În acelaşi an, Dimitrie Brătianu Abdul Hamid al-II-lea scrisorile de acreditare. O lună mai târziu, la Bucureşti era acreditat în aceeaşi calitate Suleiman Sadit Bey.

Dupa anul 1878, când România şi Turcia au devenit din adversari exemple de raporturi de prietenie, în cei 130 de ani de relaţii diplomatice, cele două ţări au construit un parteneriat solid axat pe experienţa comună în măsură să faciliteze întelegerea problemelor cu care se confruntă regiunea. [26]

România si Turcia au adus o contribuţie substanţială la efortul statelor iubitoare de pace între cele două războaie mondiale pentru a constitui un sistem de securitate colectivă în sud-estul Europei. Importanţa strădaniei comune a celor două state reiese şi mai pregnant în evidenţă dacă avem în vedere faptul că regiunea balcanică, unde sunt situate cele două ţări, s-a aflat mereu la confluenţa unor interese hegemonice, de mare putere, care în decursul istoriei a cunoscut, nu de puţine ori, convulsii primejdioase pentru pacea şi securitatea mondială.[27]

Dupǎ primul rǎzboi mondial, raporturile româno-turce s-au desfăşurat într-un cadru istoric cu totul nou. Este vorba de relaţiile dintre un stat român modern şi unit, independent şi suveran şi de un stat turc, creat de Mustafa Kemal Ataturk. Unirea din 1918 a avut un efect pozitiv asupra întregii evoluţii economice, politice şi sociale a ţării, pentru afirmarea ei pe arena internaţională ca un stat unitar, suveran, animat de dorinţa menţinerii păcii şi colaborării între popoare. Dezvoltarea internă a României a deschis perspective noi şi sigure relaţiilor sale cu celelalte ţări, printre care şi Republica Turcia.[28]

În anul 1934 când la conducerea Turciei se afla Mustafa Kemal Ataturk, România împreuna cu Turcia, Yugoslavia si Grecia au constituit Pactul Întelegerii Balcanice, la un an dupa ce ministrul român de externe Nicolae Titulescu şi ministrul turc de externe Tevfik Rustu Aras au semnat la Ankara “Tratatul de Prietenie,Neagresiune,Arbitraj şi Conciliere dintre România şi Republica Turcia”[29] .

A urmat o istorie complicată, în care, totuşi, armatele române şi turce nu s-au mai aflat niciodată faţă în faţă. Timp de peste patru decenii după al doilea război mondial, ne-a despărţit o grea cortină de fier dar legăturile dintre popoarele român şi turc au fost puternice şi s-au relansat din nou, după 1989.

Această tradiţie s-a reflectat şi a influenţat relansarea raporturilor dintre România şi Turcia dupa 1989, care au cunoscut o dezvoltare permanent ascendentă.

Turcia a sprijinit permanent candidatura României la NATO, participarea României, pentru prima data în calitate de membru al Organizaţiei Tratatului Nord-Atlantic la Summit-ul Alianţei de la Istanbul din 28-29 iunie 2004, avand şi o valoare de simbol pentru nivelul deosebit al relaţiilor dintre cele doua state, România susţinând la rândul său aspiraţiile Turciei de integrare europeană.

Dialogul politic bilateral este deosebit de intens. Numai anul acesta au vizitat România Preşedintele Turciei, Preşedintele Marii Adunări Naţionale şi Secretarul general pentru afaceri europene din guvernul turc iar Preşedintele României a făcut o vizită la Istanbul. În octombrie 2008, premierul turc a făcut o vizită oficială la Bucureşti.

În plan internaţional, România şi Turcia au o bună colaborare în cadrul ONU si al instituţiilor specializate din sistemul Organizaţiei Mondiale precum şi în numeroase alte organizaţii şi forumuri internaţionale.

Cooperarea economică bilaterală este subliniată prin preocupările la nivel înalt care există, în ultimul timp fiind din ce în ce mai numeroase întâlnirile regionale la acest nivel, materializate prin diferite acorduri şi decizii menite să întărească şi cooperarea multilaterală în zona balcanică şi a Mării Negre (acţiuni Trilaterale, Cooperarea Economică a Mării Negre, Comisii mixte), acţiuni la care atât România cât şi Turcia au o contribuţie importantă.[30]

Turcia este un partener esenţial al României în Europa de sud-est, în regiunea Mării Negre, în Caucaz şi Asia Centrală, în Orientul Mijlociu.

Avem o cooperare economică exemplară şi aflată în continuă expansiune. Turcia este primul partener comercial al României în spaţiul extra-comunitar, se află pe locul 3 după numărul de societăţi înregistrate şi pe locul 13 după capitalul investit. Dacă se iau în considerare şi investiţiile indirecte, valoarea totală a investiţiilor turce în România depăşeşte 1 miliard de dolari. În acelaşi timp, oamenii de afaceri români încep să exploreze oportunităţile oferite de piaţa turcă şi de climatul bun pentru investiţiile străine în Turcia.

2.3. Proiecte comune privind aprovizionarea cu energie a Europei

Datorită poziţiilor strategice pe care le ocupă, România şi Turcia trebuie să participe activ la proiecte comune de asigurare a securităţii energetice a Europei.

Cele două state trebuie să consolideze mecanismele de consultare existente între ministerele de externe ale celor două ţări, în scopul dezvoltării cooperării, prin: asigurarea unei strânse colaborări în procesul de aderare a Turciei la Uniunea Europeană; stabilirea unui dialog intens, prin realizarea de consultări privind evoluţiile din zona Mării Negre şi din SE Europei, în scopul asigurării unei stabilităţi durabile în spaţiul geografic căreia ii aparţin; continuarea cooperării în cadrul NATO şi al iniţiativelor regionale; continuarea angajamentului comun, confirmat prin diversele acorduri semnate până în prezent, pentru dezvoltarea relaţiilor economice şi comerciale bilaterale; continuarea contactelor şi a cooperării în cadrul mecanismelor de colaborare bilaterală şi regională, în vederea soluţionării problemelor de mediu comune celor două ţări, care împart acelasi spaţiu geografic; cooperarea şi schimbul de informaţii în cadrul proiectelor ce vizează diversificarea traseelor şi surselor energetice în scopul asigurării securităţii energetice.

În calitatea lor de membre ale Organizaţiei pentru Securitate si Cooperare Europeana (OSCE) România si Turcia s-au implicat activ într-o serie de actiuni OSCE în zona Balcanilor şi în alte regiuni.

România acţioneaza împreuna cu Turcia pentru întărirea stabilităţii, securităţii şi relaţiilor de bună vecinătate în zonă, intensificarea colaborării economice şi comerciale în regiune, inclusiv a cooperării trans-frontaliere, îmbunătăţirea infrastructurii de transporturi, comunicaţii, energie, promovarea investiţiilor, dezvoltarea colaborării în domeniile umanitar, social şi cultural şi nu în ultimul rând amplificarea cooperării pe problematica circumscrisă Justiţiei şi Afacerilor Interne, pentru combaterea crimei organizate, traficului ilicit de droguri şi armament, migraţiei ilegale şi a terorismului. [31]

Cele doua state colaboreaza activ pentru transformarea regiunii Mării Negre într-o zonă a securităţii, democraţiei şi prosperităţii precum şi în cadrul celorlalte mecanisme din Europa de Sud - Est, Procesul de Cooperare în Europa de Sud-Est (SEECP), Pactul de Stabilitate în Europa de Sud-Est (PSESE), Iniţiativa de Cooperare Sud-Est Europeana (SECI), s.a.

Relaţiile dintre România şi Turcia în domeniul energetic s-au consolidat în timp. Există un dialog deschis şi o susţinere reciprocă pe scena internaţională pentru numeroase proiecte comune în acest domeniu, de la proiectul cablului subteran de transmitere a energiei electrice, la proiectul Nabucco.

Turcia are un rol-cheie în dezvoltarea proiectului Nabucco, dat fiind faptul că este coridorul principal de trecere a gazelor şi are şi rolul de punct nodal. Rolul de coridor principal îi este dat de poziţia geo-strategică pe care o ocupă. Dacă, prin absurd, Turcia nu era de acord sau trebuia ocolită, soluţiile erau: o conductă pe sub Marea Neagră din Georgia până în România/Bulgaria (proiectul ucrainean White Stream) sau o conductă pe sub Marea Mediterană până în Grecia/Italia. Bulgaria, România şi Ungaria formează pachetul ţărilor de tranzit membre UE. Statutul de membru UE şi NATO este un avantaj, ceea ce denotă un plus de securizare a traseului.

Rolul de punct nodal este dat de faptul că Turcia este receptacolul în care se colectează gazul venit din patru direcţii:

- dinspre Georgia (gazul din Azerbaidjan şi Asia Centrală);

- dinspre Iran (gazul iranian);

- dinspre Irak (gazul din Irak şi Kurdistanul irakian);

- dinspre Siria (gazul egiptean provenit iniţial din reţeaua Arab Gas).

La acest aspect mai trebuie subliniat faptul că Turcia poate fi interfaţa între UE şi zona Orientului Mijlociu. Nu numai ca poziţie geografică şi sigur nu ca element de marketing în turism. Cel mai bun exemplu este reprezentat de posibilitatea de contractare a gazului iranian. Turcia îl cumpără, apoi îl vinde în conductă. Oficial, gazul provine de la Turcia. De unde a făcut Turcia rost de gaz, o priveşte.

2.4. Dezvoltarea transportului maritim şi a schimburilor comerciale

Turcia este un partener esenţial al României în Europa de sud-est, în regiunea Mării Negre, în Caucaz şi Asia Centrală, în Orientul Mijlociu.

Cadrul juridic bilateral

· Tratat de prietenie, bună vecinatate şi cooperare între România si Republica Turcia (19 septembrie 1991);

· Acord între România si Republica Turcia pentru evitarea dublei impuneri, (semnat la 01.07.1986, intrat în vigoare la 15.09.1988);

· Acord între guvernul României si Guvernul Republicii Turcia privind promovarea si garantarea reciproca a investitiilor (24 ianuarie 1991);

· Acord între Guvernul României si Guvernul Republicii Turcia privind cooperarea în combaterea traficului ilicit de stupefiante şi substanţe psihotrope (26 februarie 1992).

· Acord de comerţ liber între România si Republica Turcia (29 aprilie 1997);

· Acordul privind readmisia cetăţenilor aflaţi în situaţie ilegală pe teritoriul celuilalt stat (semnat in ianuarie 2004);

· Acordul privind regimul călătoriilor între România şi Turcia (acordul de vize) (semnat la 12 februarie 2004);

· Memorandum de Întelegere şi Cooperare în domeniul Întreprinderilor Mici şi Mijlocii, semnat la Bucureşti la 20 mai 2004;

· Acord de cooperare între Eximbank SA România şi Turk Eximbank AS, semnat la Bucureşti la 20 mai 2004.

· Memorandum de înţelegere privind cooperarea în domeniul cercetării şi tehnologiei pentru apărare. Semnat la Ankara - 6 aprilie 2004. A intrat in vigoare incepând cu 15 decembrie 2004.

· Cu ocazia vizitei oficiale in Turcia a Preşedintelui României (28-29 septembrie 2005) a fost semnat “Acordul de asistenţă judiciară in materie civilă”

· Cu ocazia vizitei oficiale în Turcia a Prim-ministrului României (1-2 februarie 2006) a fost semnat Acordul între Guvernul Romaniei si Guvernul Republicii Turcia privind cooperarea economică, stiinţifică şi tehnică.

România este în prezent primul partener economic al Turciei în Balcani şi al doilea în regiunea Mării Negre, după Federaţia Rusă. De partea cealaltă Turcia este principalul partener economic al României din Balcani şi zona Mării Negre, din perspectiva relaţiilor comerciale şi al investiţiilor străine directe (ISD) în România. În 2007, a ocupat locul 5 în cadrul schimburilor comerciale totale ale României, respectiv locul 4 la export şi locul 6 la import.

Evoluţia schimburilor economice bilaterale

*Evoluţie calculată în comparaţie cu intervalul corespunzător al anului anterior

În intervalul de referinţă, ritmul de creştere al exportului (+41,01%) a devansat ritmul de creştere al importului (+28,4%).

Menţinerea acestei tendinţe creează premisele pentru expansiunea exportului şi echilibrarea balanţei comerciale bilaterale.

Pe această bază valoarea schimburilor comerciale bilaterale în anul 2008, ar depăşi suma de 7,2 miliarde dolari, din care exportul ar atinge nivelul de 3,6 miliarde dolari (50%).

În relaţiile comerciale extracomunitare, Turcia este cel mai important partener comercial ocupând locul întâi la export cu o pondere de 27% din totalul exportului extracomunitar (25,04% în 2007), respectiv locul doi la import, după Federaţia Rusă, cu 17,78% din totalul importului extracomunitar (18.71% în 2007).

În economia schimburilor totale ale României, Turcia este al V-lea partener comercial (după Germania, Italia, Ungaria şi Franţa); al IV-lea partener la export (după Italia, Germania şi Franţa) şi al VI-lea partener la import (după Germania, Italia, Franţa, Ungaria şi Federaţia Rusă).

Din punct de vedere al structurii schimburilor de mărfuri, la exportul românesc ponderea o deţine grupa metalelor comune şi articolele metalice, urmată de grupele de produse chimice, produse minerale. Aceste grupe de mărfuri deţin aproximativ 90% din totalul mărfurilor exportate în Turcia.

În ceea ce priveşte importurile româneşti, ponderea o deţine grupa de materii textile şi articole textile, urmată de grupele de aparate, maşini, echipamente electrice, produse ale regnului vegetal, metale comune, produse chimice, vehicule şi echipamente de transport. Aceste grupe de mărfuri deţin circa 80% din totalul mărfurilor importate din Turcia.

Analiza structurii exportului şi importului, în raport de conţinutul tehnologic relevă următoarele aspecte:

· ponderea exportului de produse cu complexitate tehnologică redusă şi valoare adăugată mai mică reprezintă 60,9% din valoarea exportului realizat în primele două luni ale anului 2008 (59,7% în 2007), iar cea a exportului de produse cu complexitate tehnologică ridicată şi valoare adăugată mai mare a fost de 39,1% (40,3% în 2007);

· exportul României în Turcia se bazează în cea mai mare parte pe un singur produs cu valoare adăugată relativ scăzută (metale comune şi produse din acestea). Pentru eliminarea acestei deficienţe este necesară intensificarea acţiunilor promoţionale în vederea creşterii şi diversificării exportului de produse cu conţinut tehnologic mai ridicat şi valoarea adăugată mai mare;

· ponderea importului de produse cu complexitate tehnologică ridicată şi valoare adăugată mai mare, în primele două luni ale anului 2008, a fost de 52,2% (50,1 în 2007), iar cea a importului de produse cu complexitate tehnologică redusă şi valoare adăugată mai mică a fost de 47,8% (49,9% în 2007);

· începând cu anul 2007, în structura importului României din Turcia s-au produs mutaţii semnificative prin creşterea accelerată a importului de materiale pentru construcţii (construcţii metalice, articole din piatră, ciment, sticlă, ceramică) ca urmare a cererii crescute pentru aceste produse în industria construcţiilor din România.

Dezvoltarea transportului maritim şi a schimburilor comerciale cuprinde următoarele proiecte de cooperare în curs de derulare:

· Cooperarea între Transelectrica România şi TEIAŞ Turcia pentru realizarea proiectului de construire a unui “cablu electric submarin” între Constanta si Istanbul.

· Cooperarea dintre Romenergo şi TEMSAN Turcia la construcţia hidrocentralelor de la Manyas si Kilavuzlu. Romenergo a produs deja utilajele, dar livrarea acestora este condiţionată de prelungirea valabilităţii acordului de credit şi deschiderea acreditivului. Până la data prezentei Subsecretariatul turc pentru Trezorerie nu a finalizat negocierile cu banca finanţatoare (YapîKredi) pentru prelungirea acordului de credit în condiţii acceptabile pentru Romenergo (YapîKredi a crescut dobânda de finanţare de la 7,4% la 11%, ceea ce conduce la o pierdere pentru societatea românească de aproximativ 600 mii dolari).

· Un număr considerabil firme turceşti de construcţii (68 firme) sunt angajate în România în 103 proiecte de construcţii, în valoare de 3,1 miliarde dolari.[33]

Acţiuni de cooperare în curs de negociere-contractare

· Cooperarea între Transgaz şi BOTAŞ Turcia (părţi ale consorţiului internaţional alături de OMV Austria, MOL Ungaria şi Bulgargaz Bulgaria şi RWE Germania) la realizarea proiectului gazoductului Nabucco destinat să transporte gaze din Azerbaidjan, Turkmenistan, Iran, Irak şi Egipt către ţările europene. În prezent, sunt în curs negocieri între Delegaţia Comisiei Europene şi Turcia privind cantitatea de gaze ce revine acesteia (Turciei) şi rolul în formarea preţului gazelor care tranzitează această ţară.

Acţiuni de cooperare de interes pentru partea română

· Participarea Romenergo SA, în cooperare cu TEMSAN AŞ Ankara la modernizarea a 8 hidrocentrale în Turcia (Suat Ugurlu, Camligoze, Dicle, Orta Sakarya-Yenice), la care firma românească a finalizat, în 2007, studiul pentru evaluarea necesarului de aparatura de control şi supraveghere;

· Participarea firmelor româneşti la construirea unei linii maritime ro-ro între Constanţa şi Istanbul.

Acţiuni de cooperare de interes pentru partea turcă

· Cooperarea între TPAO (Compania Naţională Turcă a Petrolului) şi PETROM S.A. la cercetarea şi exploatarea în comun a câmpurilor petroliere şi de gaze naturale din Marea Neagră (Neptun şi Lebăda din România, respectiv Eregli, Ordu şi Giresun din Turcia).

Cooperarea firmelor turceşti TULOMAŞ-Eskişehir, TUVASAŞ-Adapazari şi TUDEMAŞ - Sivas cu producătorii români de vagoane de marfă.

CONCLUZII

Zona Mării Negre, spaţiu între Europa şi Asia, între Occident şi Orient, între creştinism şi islamism, reflectă la scară redusă mutaţiile, evoluţia şi tendinţele din viaţa politică, economică şi socială manifestate pe plan european. Dezmembrarea URSS-ului a avut ca efect, printre altele, mărirea numărului de state riverane, ceea ce a dus la transformarea Mării Negre într-o zonă cu grad sporit de risc, marcată de disputele de natură politico-militară şi economică dintre riverani, dar şi de preocuparea altor state de a-şi revizui interesele în zonă.

Mare „semiînchisă” din punct de vedere geografic, Marea Neagră este caracterizată de numeroase asimetrii:

• platoul continental este foarte întins în nord-vest şi redus în sud şi est;

• ţărmurile sunt în general joase în nordvest şi mai înalte în nord-est şi sud-est;

• fluviile importante sunt situate în nordvest şi lipsesc cu desăvârşire în sud;

• lungimea litoralului de 4.000 km este distribuită neuniform între riverani: Turcia – 33%, Ucraina – 30%, Rusia – 13%, Georgia – 8%, România şi Bulgaria circa 7%.

Controlul Turciei asupra strâmtorilor şi al României asupra gurilor Dunării le conferă acestora un statut privilegiat între riverani. De asemenea, putem adăuga că Marea Neagră cu regiunile sale limitrofe, spaţiu intermediar între lumi diferite, se află la distanţă egală de zonele strategice de interes ale celor două superputeri nucleare – SUA şi Rusia.

În centrul Europei există, fie şi simbolic, o desfăşurare de forţe, pe fondul limitărilor impuse de Tratatul CFE privind armamentul convenţional. În spaţiul Mării Negre forţele NATO şi CSI sunt faţă în faţă, încercând fiecare să-şi creeze o situaţie avantajoasă, în ciuda „bunelor intenţii” afirmate obsesiv de politicieni. Evoluţia raporturilor între cei doi poli de forţă va determina, în viitor, apartenenţa tuturor statelor din bazinul Mării Negre la una din zonele de influenţă.

Aflată într-o situaţie geopolitică instabilă, în continuă deteriorare şi fără perspective imediate de ameliorare, confruntată cu grave probleme economice şi sociale generate de criza economică internaţională, Rusia este statul cu evoluţia cea mai imprevizibilă din zonă, cu implicaţii directe asupra securităţii celorlalte ţări riverane. Moştenitoarea celei mai mari părţi a arsenalului militar al defunctei URSS, Rusia rămâne o putere militară mondială care menţine sub arme 1,8 milioane de soldaţi şi dispune de o capacitate militară ce nu trebuie subestimată prin prisma eşecului din Cecenia. Rusia este prea mare şi prea inoculată cu reflexe imperiale pentru a accepta un rol pe măsura modestului său litoral la Marea Neagră.

În plan strategic, Rusia se străduieşte şi a reuşit să-şi consolideze statutul de partener special al NATO concomitent cu încercarea de realizare a unui sistem de apărare în cadrul CSI, ce ar putea constitui ulterior punctul de plecare al unei noi alianţe militare. Însă, Rusiei îi lipsesc resursele adecvate, dar nu şi dorinţa de a-şi redobândi puterea. Ea a fost şi rămâne o mare putere, iar politica sa externă trebuie să corespundă acestui statut.

Ucraina se află în plin proces de consolidare a independenţei şi de implementare a reformelor. În virtutea potenţialului uman, economic şi militar de care dispune, ea se consideră îndreptăţită să joace un rol important în bazinul Mării Negre, chiar dacă a acceptat să renunţe la statutul de putere nucleară.

Deşi Ucraina şi-a modificat statutul de neutralitate şi menţinere în afara oricăror blocuri militare, autorităţile ucrainene au făcut cunoscut că nu doresc nici ca Ucraina să rămână într-o zonă „tampon”, a interferenţelor dintre două blocuri militare reuşind, în cele din urmă, să obţină relaţii speciale de parteneriat cu NATO.

Schimbările din Europa deceniului al nouălea au avut un impact deosebit şi asupra noii orientări privind politica externă şi strategia militară a Bulgariei. Totuşi, posibilităţile economico-financiare reduse şi dependenţa acesteia de materiile prime ruseşti fac ca Bulgaria să aibă o influenţă redusă asupra proceselor în curs de derulare în zona Mării Negre.

În condiţiile în care Turcia a devenit un pion de bază al NATO în Orient, la Ankara s-a conştientizat ideea noului rol al Turciei ca putere zonală. Astfel, apreciind că este un moment favorabil consolidării poziţiei de lider în Balcani şi zona Mării Negre, Turcia a trecut cu toate forţele la dezvoltarea relaţiilor economice şi militare a zonei Mării Negre.

În prezent, noile riscuri şi ameninţări de natură politico-militară se referă la:

a) politica agresivă promovată de Rusia în „străinătatea apropiată” şi încercările de „reconstruire sub altă formă a spaţiului sovietic, sub pretextul adâncirii integrităţii”;

b) existenţa Flotei Mării Negre aparţinând fostei URSS şi tergiversarea privind împărţirea acesteia;

c) existenţa unor probleme teritoriale între statele riverane, exacerbarea naţionalismului şi a tendinţelor separatiste;

d) nerespectarea de către Rusia a Tratatului CFE;

e) includerea Mării Negre în zona de responsabilitate a flancului sudic al NATO.

Riscurile şi ameninţările de natură economică sunt legate de:

a) creşterea rolului Mării Negre ca sursă de acces a statelor occidentale spre piaţa asiatică;

b) creşterea importanţei Mării Negre ca sursă de produse energetice şi persistenţa divergenţelor între riverani privind delimitarea zonelor economice;

c) crearea în zona Mării Negre a Organizaţiei pentru Cooperare Economică la Marea Neagră (OCEMN);

d) creşterea poluării în bazinul Mării Negre, cu efecte catastrofale asupra echilibrului ecologic al zonei şi implicaţii asupra potenţialului economic.

Prin urmare, în actuala conjunctură politică, economică şi militară în care fiecare stat riveran la Marea Neagră caută să-şi resolve cât mai favorabil interesele sale, România nu va putea fi credibilă în zonă decât în măsura în care este dispusă să ridice standardul calitativ al forţelor sale navale sau, altfel spus, se impune cu necesitate reconsiderarea puterii noastre maritime având ca pilon central o flotă maritimă şi fluvială militară sensibil egală calitativ cu cea mai puţin numeroasă.

Mediul de securitate regional necesită o analiză atentă şi, cel mai adesea, o reacţie rapidă. În momentul de faţă, se impune concentrarea pe gestionarea noii situaţii, pentru a discerne potenţialele ei consecinţe în planul stabilităţii şi securităţii la o triplă frontieră: a României, a NATO şi a UE. Marea Neagră, cale de acces la resursele energetice caspice, are în continuare valenţe nedescoperite într-o perspectivă de securitate globală. Suntem tentaţi să considerăm această regiune o provocare mai ales pe dimensiunea riscurilor sau ameninţărilor asimetrice, uitând că Marea Neagră nu a fost şi nu este un spaţiu de confruntare, ci, în primul rând, un spaţiu de sinteză, în care relaţiile au o tradiţie istorică şi, în consecinţă, astăzi, riveranii – aliaţi, parteneri, alte state – pot extinde exerciţiul cooperării în şi pentru securitate.

Ultimii ani au fost marcaţi de revenirea Mării Negre în atenţia NATO şi a UE, lucru absolut firesc dacă avem în vedere faptul că spaţiul euroatlantic şi european s-a extins şi şi-a mutat centrul de greutate mai la est. Nu trebuie interpretate preocupările actuale faţă de această zonă în sens restrictiv, strict circumscris unei conotaţii negative, ci mai degrabă din perspectiva extinderii spaţiului de democraţie, stabilitate şi securitate către Caucaz. Aceasta este şi intenţia Alianţei Nord-Atlantice, care a recunoscut la Istanbul, pentru prima dată oficial, importanţa regiunii pentru securitatea euroatlantică.

Următorul pas logic este de identifica modalităţi de valorificare a potenţialului pe care regiunea extinsă a Mării Negre le are şi din punct de vedere al comerţului, turismului, transportului de resurse energetice. După cum se ştie, regiunea Mării Negre reprezintă o punte de legătură între spaţii geopolitice şi geoeconomice, o răscruce comercială a cărei importanţă creşte pe măsură ce resursele caspice şi ale Asiei Centrale acced pe pieţele de energie europeană şi mondială. Suntem convinşi că preocupările faţă de Marea Neagră ale instituţiilor de securitate europene şi euroatlantice deschid oportunităţi de consolidare a formatelor de cooperare existente la nivelul Alianţei. Aceasta şi în corelare cu asistenţa UE şi în complementaritate cu iniţiativele regionale de succes.

Pentru partenerii din această regiune, reverberaţiile frontierei NATO şi a UE, se pot constitui în pârghii de valorificare a avantajelor euroatlantice.

BIBLIOGRAFIE

G. Stănciulescu, R. Emilian, Managementul turismului durabil în ţările riverane Mării Negre, Editura: All Beck, Bucureşti 2000;
Gh. Vlasceanu, B. Negoescu, Geografia Transporturilor, Editura: Meteor Press, Bucureşti 2004;
M. Profiroiu, I. Popescu, Politici comerciale, Editura Economică, Bucureşti 2009;
D. A. Hensher, Ann Brewer, Transport an economic and management perspectiv, Editura: Univ. Oxford 2008;
Tourism 2020 Vision – Europa volum 4, Editura: World Tourism Organization, Madrid 2000;
D.Miron, Integrarea Economică Regională – de la prototip, la producţia de serie, Editura: Sylvi, Bucureşti 2000;
www.dce.gov.ro articolul “Îndrumar de afaceri pe ţări”;
www.realitate.net, articolul “Gazoductul dintre Rusia şi Italia va traversa Marea Neagră”;
www.roaltermedia.info articolul “Marea Neagră, între situaţia actuală şi perspective”;
www.eco.md, articolul “Strategia UE la Marea Neagră se sprijină pe Rusia şi Turcia”;
www.politicom.moldova.org, articolul “Marea Neagră, zonă a confruntării dintre NATO şi Federaţia Rusă”;
www.interlic.md, articolul “UE descoperă Marea Neagră”;
www.sar.org.ro, articolul “Dilemele Mării Negre”;
http://kestii.ablog.ro/2009-09-11/mtiisterele-m-rii-negre.html, articolul ”Misterele Mării Negre”;
http://worldfactbook.com/country/, raport economic;
http://ro.altermedia.info/politica/marea-neagra-intre-situatia-actuala-si-perspective_3409.html, articolul “Marea Neagră, între situaţia actuală şi perspective” din 27 februarie 2009;
http://www.pnl.ro/index.php?id=dp2989, articolul „Forumul Mării Negre un proiect fără perspective şi o risipă financiară” de Mircea Ciopraga din 13 Iunie 2009;
www.HotNews.ro, articolul „ Marea Neagra - la răscruce de drumuri” de C. Marin din 15 ianuarie 2007;
http://www.euractiv.ro/, articolul „Promovarea în UE a regiunii Marii Negre - şansa afirmării României” din 2 Iunie 2006

[1] Sută Nicolae, Comerţ internaţional şi politici comerciale contemporane ( Volumul I si Volumul II ), Bucureşti, 2000. p. 97.

[2] Axenciuc Vasile, Evoluţia economică României Cercetări statistico-istorice 1859-1947, vol. al II-lea Agricultura, Editura Academiei Române, Bucureşti, 1992. p.86.

[3] http://athenian-legacy.com/2009/11/relatiile-romano-ruse-%E2%80%93-o-vecinatate-rece/

[4] http://athenian-legacy.com/2009/11/relatiile-romano-ruse-%E2%80%93-o-vecinatate-rece/

[5] http://athenian-legacy.com/2009/11/relatiile-romano-ruse-%E2%80%93-o-vecinatate-rece/document1.html

[6] Idem

[7] Ibidem

[8] Gazprom. Noua armă a Rusiei, Valeri Paniuskin, Mihail Zigar

[9] Interviu Radio România Actualităţi

[10] The Economist(2008), Redrawing the Map in Europe, April 12 th – 18-th.

[11] CSI este greu de definit în termenii unei alianţe propriu-zise, lipsindu-i elemente vitale precum consensul cu privire la chiar forma de democraţie dezirată.

[12] Department of Defence: Propunerii de instalaţii de apărare antirachetă ale SUA în Europa.

[13] http://se1.isn.ch/serviceengine/FileContent?serviceID=ISN&fileid=1B71BF7F-D670-E1C4-5CB5-2E4C79EF5CE5&lng=en

[14] The Economist(2008), Redrawing the Map in Europe, April 12 th – 18-th

[15] http://www.whitehouse.gov/news/releases/2008/04/20080402-4.html

[16] Stephen J. Black, THE NATO-RUSSIA PARTNERSHIP: A MARRIAGE OF CONVENIENCE OR A TROUBLED RELATIONSHIP?, pg. 33. http://se1.isn.ch/serviceengine/FileContent?serviceID=ISN&fileid=1B71BF7F-D670-E1C4-5CB5-2E4C79EF5CE5&lng=en.

[17] Stephen J. Black, THE NATO-RUSSIA PARTNERSHIP: A MARRIAGE OF CONVENIENCE OR A TROUBLED RELATIONSHIP?, pg. 33.

http://se1.isn.ch/serviceengine/FileContent?serviceID=ISN&fileid=1B71BF7F-D670-E1C4-5CB5-2E4C79EF5CE5&lng=en.

[18] Dimitri Trenin, În ajunul întâlnirii dintre Medvedev şi Obama, Carnegie Endowment, http://www.carnegie.ru/en/pubs/media/81026.htm.

[19] Discursul lui Hoop Scheffer, 4 Aprilie 2009,

http://www.nato-pa.int/Default.asp?CAT2=0&CAT1=0&CAT0=0&SHORTCUT=1808.

[20] John Hulsman, Articolul 5 este sacrosanct, Revista 22, 31 martie – 6 aptilie 2009, în cadrul unnui dosar dedicat NATO, dosar elaborat de Octavian Manea.

[21] Babeţkii Ian, Beleanin Alexei, “Spaţiul economic comun european. Perspectivele relaţiilor bilaterale dintre Rusia şi UE”; Moscova; Ed. Delo; 2004.

[22] http://www.ccirr.ro/ - Camera de Comerţ şi Industrie Româno-Rusă

[23] Ghişa Vasile, Ragalie Ştefan, „Relaţiile economice romano-ruse: experienţe şi oportunităţi”, Bucureşti, Expert, 2005.

[24] Sumarkov, V.N., Sumarkov, N.V., „Extinderea Uniunii Europene şi relaţiile externe cu Rusia”, Moscova, 2006.

[25] www.mae.ro

[26] http://www.mae.ro

[27] Mehmet Ali Ekrem, Relaţiile româno-turce între cele două războaie mondiale, Editura stiinţifică, Bucureşti, 1993, pag. 5

[28] Ibidem , pag 13

[29] Mehmet Ali Ekrem, Relaţiile româno-turce între cele doua războaie mondiale, Editura ştiinţifică, Bucureşti, 1993;

[30] Rǎzvan Moceanu, Ascensiunea shimburilor româno-turce, Tribuna economică, Bucureşti, 2003 nr.49, pag. 74

[31] http://www.ankara.mae.ro

[32] Rǎzvan Moceanu, Ascensiunea shimburilor româno-turce, Tribuna economică, Bucureşti, 2003 nr.49, pag. 74

[33] Rǎzvan Moceanu, op.cit, 75

Lucrari de licenta din stoc si la comanda

duminică, 18 martie 2012

Lucrari de diploma la comanda

INTRODUCERE