luni, 19 martie 2012

Lucrari de licenta la comanda din domeniul ADMINISTRATIE PUBLICA

Realizam la comanda lucrari de licenta din domeniul Administratiei Publice si nu numai. Lucrari-de-licenta.eu pune la dispozitia utilizatorilor cea mai mare arhiva cu lucrari de licenta din Romania, oferind un plus de resurse in procesul de documentare si aprofundare a cunostintelor, cu precadere in vederea sustinerii examenului de licenta. Lucrarile de licenta sunt postate de absolventi ai facultatilor din Romania, sunt evaluate riguros de catre administratorii sitului, iar cele care indeplinesc toate criteriile de validare sunt ulterior publicate pe site. Toate lucrarile de licenta sunt temeinic documentate, beneficiaza de o tehnoredactare impecabila, folosesc diacritice, au note de subsol, grafice si studii de caz. Lucrarile sunt oferite gratuit in urma unei solicitari prin email.


De asemenea, punem la dispozitia vizitatorilor nostri, diferite modele de lucrari de diploma din diferite domenii. 


Astazi: 








            “Propuneri privind conceperea si constituirea sistemului educativ privind functionarul comunitar roman”.

 

 

ARGUMENT


Începutul anilor ’2000 este marcat de un şir de schimbări radicale în administraţia publică. Aceste schimbări vizau în modul cel mai direct formele de administrare, dat fiind faptul că zeci de ani ea a fost dominată de o mentalitate totalitară inacceptabilă pentru Romania. Acest sistem unic de administrare nu putea funcţiona în virtutea faptului că fiecărui stat îi sînt caracteristice metode de gestionare a treburilor publice, care nu ar trebui să depindă de controversele politice.
Astfel, concomitent cu schimbările de ordin politic, se resimte o tendinţă nouă în administraţia publică, atît la nivel central, cît şi local, o tendinţă de a trece la noi forme de administrare, europene, ce a revoluţionat întreaga structură administrativă în Romania. Această reformă, însă, nu a putut fi implementată cu succes pînă la sfîrşit, din considerentul că mentalitatea veche s-a înrădăcinat foarte adînc la funcţionarii publici, care îşi îndeplineau obligaţiunile de serviciu numai făcînd favoruri diferitor grupări politice, cu scopul de a nu pierde fotoliile comode.
Dar nu putem nega adevărul că ceva totuşi s-a făcut. Parţial administraţia publică în Romania se întoarce cu faţa spre modelele europene, preluînd unele noi forme de lucru. Şi în primul rînd în ceea ce priveşte constituirea propiului personal. Căci de ei depinde cum va demara mai departe procesul de reformare a administrării publice, a politicii sale. Este un element nou, pentru că pînă în prezent nu se scotea în evidenţă un aşa factor ca calitatea personalului. Şi nici nu era un cadru legislativ bine conturat care să reglementeze acut procesul de activitate a personalului administraţiei publice. Dar odată cu adoptarea Statutului Functionarului Public, s-a încercat acoperirea acestui gol şi s-a pus baza unei noi concepţii în ceea ce priveşte administraţia publică.


“Capitolul I – Uniunea Europeana”.



I. UNIUNEA EUROPEANA:
1.. SCURT  ISTORIC  AL UNIUNII  EUROPENE:

09.05.1950: Robert Schuman, ministru de externe al Franţei, propune un plan de plasare sub o autoritate unică a producţiei de căr­bune şi oţel a Franţei şi Germaniei prin înfiinţarea unei Comunităţi Europene a Cărbunelui şi Oţelului (C.E.C.O.) la care să poată adera si alte state europene care doresc acest lucru.
18.04.1951: Primul ministru francez Rene Plevcn propunea crea­rea unei anuale europene integrate,
24.10.1950: Şase ţări vcst-europene (Belgia, Franţa. R.F. Germania, Italia. Luxemburg şi Olanda) semnează, la Paris, Tratatul C.E.C.O.
27.05.1952: Aceleaşi sase state semnează Tratatul de înfiinţare a Comunităţii Europene a Apărării, rezultai al,.Planului Pleven" din 1950.
10.08.1952: îşt începe activitatea înalta Autoritate C.E.C.O. (organul executiv al C.E.C.O.. înlocuit din 1965 de către Comisia Comunităţilor Europene), sub preşedinţia Iui Jcan Monnet.
30.08.1954: Eşecul proiectului Comunităţii Europene a Apărării, clin cauza respingerii ratificării sale de eătre Adunarea Naţională Franceză (Parlamentul Franţei), care vedea în aceasta o posibilitate de reînannare a Germaniei.
01-02.06.1955: Reuniţi în cadrul Conferinţei de la Messina (Italia), miniştrii de externe ai celor şase ţări C.E.C.O. decid să apro­fundeze procesul de integrare, instituind, în acest sens, un comitet de experţi prezidat de eătre Paul-Henry Spaak însărcinai să analizeze modalităţile concrete de realizare.



“Capitolul I – Uniunea Europeana”.



01.01.1958: Intra în vigoare Tratatele de la Roma (C.E.E, şi C.E.E.A.). Waller Hallstein este desemnat primul preşedinte al Comi­siei C.E.E., iar Louis Armând, preşedintele Comisiei Euratom.
10.02.1961: Acord al şefilor de stat şi de guvern din ţările mem­bre ale C.E. privind crearea unui cadru de cooperare politică. Esie înfiinţat un comitet de experţi prezidat de către Chrislian Fouehct, însărcinat să elaboreze un plan în acest scop.
09.07.1961: Grecia este primul stat terţ care semnează un Acord de Asociere cu C.E.E.
31.07.1961: Irlanda depune cererea de aderare la Comunităţile Europene.
09.08.1961: Marea Britanic depune şi ea cerere de aderare la Comunităţile Europene.
10.08.1961: Danemarca solicită să adere la Comunităţile Europene.
08.11.1961: Deschiderea negocierilor de aderare cu Marea Britanic.
17.04.1962: Blocarea primelor negocieri privind crearea unei uniuni politice europene, din cauza lipsei unui acord asupra Planului Houchet.
30.04,1962: Norvegia depune cererea de aderare la Comunităţile Europene.
29.01.1963: Ruperea negocierilor de aderare cu Marea Britanic, ca urmare a opoziţiei preşedintelui Franţei, generalul Charles de Gaulle, făcută publică la 14.10.1963.
12.09.1963: Turcia semnează un Acord de Asociere cu Comu­nitatea Economică Europeană (C.E.E.)
08.04.1965: Semnarea Tratatului de fuziune a organelor executi­ve ale celor trei Comunităţi Europene. Acesta va intra în vigoare la 01.07.1967.
10.05.1967: A doua cerere de aderare la Comunităţile Europene depusă de Marea Britanic si de Irlanda.
11.05.1967: A doua cerere de aderare la Comunităţile Europene depusă de Danemarca.




“Capitolul I – Uniunea Europeana”.



01.07.1967: Intră în vigoare Tratatul de fuziune semnat la 08. 04.1965. Din acel moment există o singură Comisie (numită astăzi Co­misia Europeană) şi un singur Consiliu do Miniştri (cunoscut acum sub numele de Consiliul UE). Parlamentul European şi Curtea de Justiţie a C.E. sunt unice din 1958. Jean Rey este primul preşedinte al Comisiei Comunităţilor Europene (C.E.C.O., C.E.E. şi C.E.E.A.)
24.07.1967: A doua cerere de aderare făcută de către Norvegia.
28.07.1967: Suedia depune şi ea cerere de aderare la Comunită­ţile Europene.
01.07.1968: Intră în vigoare reglementările relative la principiul liberei circulaţii a lucrătorilor pe întregul spaţiu comunitar, în vederea realizării unei pieţe comune a forţei de muncă.
01-02.12.1969: Reuniţi la Haga (Olanda), pentru a discuta reali­zarea pieţei interne comuniiare, aprofundarea integrării si lărgirea Comunităţii Europene (nume folosit frecvent pentru desemnarea an­samblului celor trei Comunităţi Europene după unificarea instituţiona­lă din 1967, prescurtat C.E.). şefii de stat sau de guvern din cele şase ţări membre hotărăsc accelerarea procesului de integrare europeană, realizarea în etape a uniunii economice şi monetare (U.E.M.) şi relan­sarea cooperării politice. Se decide, totodată, deschiderea negocierilor de aderare cu Danemarca. Irlanda, Marea Briianie .şi Norvegia.
01.01.1970: Statele membre ale C.E. îşi transferă competenţele naţionale în materie de comerţ exterior către instituţiile comunitare.
21.04.1970: Decizia Consiliului C.E. de a stabili un sistem de resurse bugetare proprii pentru Comunitate, începând cu anul 1975.
30.06.1970: Deschiderea, la Luxemburg, a negocierilor de ade­rare cu Danemarca. Irlanda Marea Britanic şi Norvegia.
27.10.1970: Reuniţi la Luxemburg, miniştrii de externe ui ţărilor embre ale C.E. prezintă şefilor lor de stat sau de guvern Raportul ivignon privind Cooperarea Politică Europeană (C.P.E.). C.P.E. a pătimit embrionul viitoarei Politici Externe şi de Securitate a numii Europene.
05.12.1970: Malta semnează un Acord de Asociere cu C.E.E.

“Capitolul I – Uniunea Europeana”.



22.01.1972: Semnarea Tratatelor de Aderare la C.E. a Danemar-ti. Irlandei, Marii Britanii si Norvegiei.
21.03.1972: Punerea în practică a Sistemului Monetar European, Lrc corelează între ele monedele naţionale ale ţărilor membre C.E., pumnii marja de fluctuaţie a acestora la 2,25%, conform unei sinusoide numită simbolic „sarpe monetar".
10.05.1972: Populaţia Irlandei aprobă prin referendum aderarea tarii la Comunitatea Europeană.
13.07.1972:  Parlamentul britanic aprobă aderarea Marii Britanii la C.E.
25.09.1972: Populaţia Norvegiei respinge prin referendum aderarea acestei ţări la Comunitatea Europeana.
02.10.1972: Danemarca aproba prin referendum aderarea la C.E.
20.10.1972: Şefii de stat sau de guvern din C.E., inclusiv ţări te au ratificai aderarea, decid să transforme Comunitatea Europeană fnti-o „Uniune Europeană" si adoptă un calendar pentru realizarea uniunii economice şi monetare (U.E.M.)
19.12.1972: Cipru scmnează un Acord de Asociere cu C.E.E.
01.01.1973: Lărgirea C.E. de la sase la nouă membri devine efectiva. Comunitatea Europeană primeşte competenţa exclusivă îu puneniul politicii comerciale comune.
14.05,1973: Semnarea unui Acord de liber-schîmb între C.E.E. si Norvegia.
05.10.1973: Semnarea unui Acord de Uber-schimb între C.E.E. şi Finlanda.
09.12.1974: Şefii de stat sau de guvern din ţările membre ale C.E. decid, la Paris, să se întâlnească în mod regulat în cadrul unei i instanţe politice noi numită „Consiliul European".
10.03.1975: Primul Consiliu European al şefilor de stat sau de guvern din ţările C.E. se reuneşte la Dublin (Irlanda).
18.03.1975: Consiliul C.E. decide înfiinţarea unui Fond Euro­pean de Dezvoltare Regională (F.E.D.E.R.), instrument fundamental pentru viitoarea politică structurală a Uniunii Europene.
12.06.1975: Grecia depune cererea de aderare la Comunitatea Europeană.

“Capitolul I – Uniunea Europeana”.


02.12.1975: Consiliul European decide introducerea unui „paşa­port european" pentru cetăţenii statelor membre ale C.E.
16.02.1976: Consiliul de Ajutor Economic Reciproc (CAER), format din ţările blocului comunist, propune încheierea unui acord între membrii săi şi Comunitatea Europeană.
27.07.1976: Deschiderea negocierilor de aderare cu Grecia.
28.03.1977: Portugalia solicită aderarea la Comunitatea Euro­peană.
01.07.1977: Eliminarea tuturor restricţiilor vamale între cei nouă membri C.E.
28.07.1978: Spania solicită să adere ia Comunitatea Europeană.
06-07.1978: Consiliul European de fa Bremen (Germania) de­cide crearea unui Sistem Monetar European (S.M.E.) şi a unei unităţi monetare europene (E.C.U. - European Currency Unit).
17.10.1978: Deschiderea negocierilor de aderare cu Portugalia.
01.01.1979: Intră în vigoare Sistemul Monetar European (S.M.E.),
05.02.1979: Deschiderea negocierilor de aderare cu Spania.
28.05.1979: Semnarea Acordului de Aderare a Greciei la C.E.
07.06.1979: Au loc primele alegeri pentru Parlamentul European (PE) prin sufragiu universal direct în cele nouă state mem­bre aie C.E. (până alunei desemnarea membrilor PE se făcea din rân­dul deputaţilor din parlamentele naţionale). Simione Veil este prima preşedintă a noului Parlament European.
02.04.1980: Semnarea unui Acord de Cooperare C.E. - Iugoslavia.
28.07.1980: Semnarea Acordului de Cooperare C.E. - România.
01.01.1981: Grecia devine al zecelea membru al Comunităţii Europene.
23.02.1982: Groenlanda (devenită membră a C.E. o dată cu Danemarca) decide prin referendum să părăsească C.E.
17.06.1983: Consiliul European de la Stuttgard semnează o „Declaraţie solemnă asupra Uniunii Europene". Este, praclic, prima menţiune oficială a viitoarei denumiri a construcţiei comunitare.


“Capitolul I – Uniunea Europeana”.


14.02.1984: Parlamentul European aprobă proiectul de „Tralat asupra Uniunii Europene" pregălit de călre Comisia Juridică a acestei instituţii, prezidată de Alteiro Spinelli.
Proiectul va rămâne doar pe hârtie, deoarece ţările membre nu erau încă pregătite să acceple un transfer masiv de suveranitate de la nivel naţional la nivelul instituţiilor comunitare.
 07.01.1985: Jacques Delors este desemnat preşedinte al Comisiei C.E. Timp de zece ani (trei mandate, ultimul fiind de doi ani), el va marca decisiv, prin activitatea sa, evoluţia construcţiei comunitare.
12.06.1985: Semnarea Tratatelor de aderare a Spaniei şi Portugaliei.
14.06.1985: Comisia C.E. prezinlă documentul intitulat „Cartea albă privind realizarea Pieţei Interne", care prevedea atingerea acestui obiectiv într-un interval de
şapte ani (până la 31.12.1992). Ea aceeaşi dată, cinci ţări membre ale C.E. (Franţa, Germania, Belgia, Olanda si Luxemburg) semnează la Schcngen (Luxemburg) un acord privind eli­minarea progresivă a controalelor ia frontierele lor comune, punând bazele a ceea ce astăzi numim „Spaţiul Schengen".
01.01.1986: Aderarea Spaniei si Portugaliei devine efectivă, nu­mărul ţărilor membre ale C.E. crescând astfel la i2.
17-28.02.1986: Semnarea de către guvernele ţărilor membre ale C.E. a Actului Unic European (A.U.E.), prima mare modificare a tratatelor originare de la Paris şi Roma.
26.09.1988: Semnarea Acordului de Cooperare Economică şi Comercială între C.E.E. şi Ungaria.
15-18.06.1989: Consiliul European de la Madrid decide convo­carea unei Conferinţe Intcrguvernatnentale (C.I.G.) care să pregăteas­că, sub coordonarea lui Jacques Delors, crearea U.E.M. în trei faze (ceea ce s-a şi întâmplat, ultima fază constituind-o crearea, la 01.01.1999, a Băncii Cenliale Europene şi introducerea monedei unice Euro, care va intra efectiv în circulaţie începând cu 01.01.2002).
29.06.1989: Spania intră în Sistemul Monetar European.
17.07.1989: Austria solicită aderarea la Comunitatea Europeană.

“Capitolul I – Uniunea Europeana”.



10.09.1989: Semnarea Acordului de Cooperare Comercială si Economică între C.E.E. si Polonia.
09.05.1990: Semnarea Acordului de Cooperare Comercială şi Economică între C.E.E. şi Bulgaria.
19.06.1990: Cele cinci state membre ale Acordului Schengen din 1985 semnează o Convenţie de punere în aplicare a acestui acord. Lor li s-au adăugat ulterior alte ţări membre ale U.E.: Italia (27.11.1990). Spania si Portugalia (25.06.1991), Austria (28.04.1995), Danemarca, Finlanda şî Suedia (19.12.1998). Protocoale de aderare la acordul în cauză au semnat şi Islanda şi Norvegia (19.12.1996).
26.06.1990: Consiliul European de la Dublin decide convo­carea unei Conferinţe Interguvernamentale privind U.E.M. şi o alta pe tema Uniunii Politice.
04.07.1990: Cipru depune cererea de aderare la Comunitatea Eu­ropeană.
16.07.1990: Malta solicită, la rândul său, aderarea la C.E.
03.10.1990: Intră în vigoare Tratatul de reunificare a R.F.G. cu R.D.G.
08.10.1990: Marea Britanic devine cel de-al zecelea membru al S.M.E.
28.03.1991: Semnalării Acordului Schengen şi Polonia decid eli­minarea reciprocă a vizelor începând cu 08.04.1991.
01.07.1991: Suedia solicita să adere la Comuniunea Europeană.
09-10.12.1991: Consiliul European de la Maaslricht (Olanda) îşi dă acordul cu privire ia proiectul de Tratat de Uniune Europeană.
16.12.1991: Polonia, Ungaria şi Cehoslovacia semnează Acor­duri europene cu Comunitatea Europeană. Obiectivul final menţionat în aceste acorduri îl constituie aderarea ţărilor în cauză la U.E.
07.02.1992: Semnarea, la Maastricht, a Tratatului de Uniune Eu­ropeană, cunoscut şi sub numele de „Tratatalul de la Maaslricht".
18.03.1992: Finlanda depune cererea de aderare la Comunitatea Europeană.
05.04.1992: Portugalia întră în Sistemul Monetar European (S.M.E.).

“Capitolul I – Uniunea Europeana”.



02.05.1992: Miniştrii de externe din ţările membre ale C.E. si A.E.L.S. (Asociaţia Europeană a Liberului-Schimb) semnează Acor­dul de înfiinţare a Spaţiului Economic European (S.E.E.).
20.05.1992: Elveţia îşi prezintă cererea de aderare la Comunitatea Europeană.
25.11.1992: Norvegia solicilă. pentru a treia oară. să adere la C.E.
06.12.1992: Populaţia Elveţiei respinge prin referendum partici­parea la S.E.E. In aceste condiţii, aderarea la Comunitatea Europeană nu mai poate fi luată în calcul.
12.12.1992: Consiliul European de la Edinburg acceptă soli-cilarea Danemarcei de a nu participa la moneda unică europeană si nici la politica de apărare comună, ambele prevăzute în Tratatul de la Ma-aslrichl. Acesle condiţii erau cerule de guvernul danez pentru a putea convige populaiia să voteze în favoarea Tratatului de la Maastrichl. pe care iniţial îl respinsese prin referendum.
22.12.1992: Semnarea Acordului European între Bulgaria si C.E.
01.01.1993: încheierea procesului de realizare a Pieţei unice comune.
02.02.1993: Semnarea Acordului european între România si C.E.
18.05.1993: Populaţia daneză aprobă prin referendum Tratatul de la Maastricbt. dcblocând astfel procesul de intrare în vigoare a acestuia.
22.06.1993: Consiliul European de la Copenhaga (Danemar­ca) adoptă decizia de Sărgirc a U.E. spre Est şi stabileşte criteriile de aderare pe care trebuie să le îndeplinească ţările candidate.
04.10.1993: Semnarea, după renegociere, a Acordurilor europe­ne între C.E. si Republica Cehă si Slovacia, cele două ţări rezultate din dezmembrarea Cehoslovaciei ţaşa-numitul „divorţ de catifea").
01.11.1993: Intră în vigoare T ratatul de la Maastricht.
08.04.1994: Polonia depune cererea de aderare la Uniunea Euro­peană.
27-18.11.1994: Populaţia Norvegiei respinge prin referendum, pentru a doua oară, aderarea acestei ţări la uniunea Europeană.

“Capitolul I – Uniunea Europeana”.



10.12.1994:  Consiliul European de la Essen (Germania) adoptă prima strategie de pregătire a ţărilor din Europa Centrală şi de Est pentru aderarea lor la Uniunea Europeana.
01.01.1995: Aderarea Austriei. Finlandei şi Suediei devine efec­tivă. Din acest moment Uniunea Europeană numără 15 membri.
09.01.1995: Austria intră în Sistemul Monetar European.
01.02.1995: Intră în vigoare Acordurile de asociere la U.E. a României. Republicii Cehe, Slovaciei şi Bulgariei.
23.01.1995: Debutui primului mandat de cinci ani al Comisiei Europene (până atunci mandatul său era de patru ani). Noul preşedin­te al acestei instituţii comunitare este luxemburghezul Jacques Santer.
26.01.1995: Intră în vigoare, după zece ani de la semnare, Acordul Schengen, fiind astfel eliminat controlul la frontierele comune între Franţa, Germania, Belgia. Olanda, Luxemburg, Spania şi Portugalia.
12.06.1995: Semnarea Acordurilor de asociere între U.E., pe de o parte, şi Estonia, Letonia şi Lituania, pe de altă parte.
22.06.1995: România depune cererea de aderare la Uniunea Europeană.
26-27.06.1995: Consiliul European de la Cannes (Franţa) adoptă „Carlea albă de pregătire a ţărilor asociate în vederea integrării lor în Piaţa internă a U.E."
27.06.1995: Slovacia solicită să adere la U.E.
27.10.1995: Letonia depune cererea de aderare la U.E.
28.11.1995: Estonia solicită să adere la U.E.
08.12.1995: Lituania solicită, la rândul său. să adere la Uniunea Europeană.
16.12.1995: Consiliul European de la Madrid (Spania) deci­de că negocierile de aderare cu primele ţări candidate vor începe la şase luni după încheierea Conferinţei interguvernamentale de revizui­re a Tratatului de la Maastricht (acesta s-a încheiat în 1997). tot acum este adoptat numele viitoarei monede europene, „Euro".
01.01.1996: Intră în vigoare uniunea vamală între Turcia şi Co­munitatea Europenaă.

“Capitolul I – Uniunea Europeana”.



17.01.1996: Republica Cehă solicită să adere Sa U.E.
29.03.1996: Deschiderea oficială ia Torino (Italia), a Conferinţei interguveniamentale de revizuire a Tratatului de la Maaslricht.
10.06.1996: Slovenia solicită aderarea la U.E.
22.06.1996: Consiliul European de la Florenţa (Italia) adoptă Convenţia Europol.
14.10.1996: Finlanda intră în Sistemul Monetar European (S.M.E.)
24.11.1996: Italia revine în S.M.E.
13-14.12.1996: Consiliul European de la Dublin (Irlanda) adop­tă un Pact de stabilitate si creştere economică pentru U.E.M.; sunt pre­zentate publicului primele mostre ale viitoarelor bilete de bancă ..Euro".
17.06.1997: Consiliul European de ia Amsterdam (Olanda) marchează încheierea C.I.G. de revizuire a Tratatului de Ia Maastricht, rezultatul acesleia fiind Tratatul de la Amsterdam (semnat în acest oraş la 01.11.1997). Cu acest prilej, Comisia Europeană lan­sează documentele „Agenda 2000" care trasează bazele evoluţiei U.E. în perioada 2000 - 2006.
13.12.1997: Consiliul European de la Luxemburg decide lan­sarea unui „proces global, inclusiv si evolutiv de aderare si negociere" în care sunt incluse cele zece ţări candidate din Europa Centrală si de Est. cărora li se adaugă Cipru. Se decide că negocierile efective de ade­rare vor începe în I99S cu şase ţări din cele 11 ţări nominalizate.
31.03.1998: Lansarea formală a negocierilor de aderare cu pri­mul grup de ţări candidate (Polonia, Ungaria. Estonia, Republica Cehă. Slovenia si Cipru).
11.12.1999: Consiliul European de la Helsinki (Finlanda) decide să extindă negocierile de aderare şi cu celelalte cinci ţări asoci­ate (printre care şi România). Turcia este si ea inclusă în procesul de lărgire a U.E. pe ba/a unei Mraiegii de preaderare ce va fi elaborată de călre Comisia Europeană.

“Capitolul I – Uniunea Europeana”.


15.02.2000: Lansarea oficială a negocierilor de aderare cu România. Bulgaria, Lituania. Letonia, Slovacia şi Malta (ultima şi-a reactivai cererea de aderare în 1998, după ce si-o retrăsese în 1997).
01.01.2002: Punerea în circulaţie a monedei EURO.
12.12.2002: Consiliul European de la Copenhaga. România primeşte confirmarea aderării în 2007 şi i se elaborează ,.foaia de par­curs'' (Road Map).
01.12.2004: Romania incheie capitolele de negociere cu Uniunea Europeana.    

2. PREZENTAREA UNIUNII EUROPENE:


Integrarea este un proces activ şi reflexiv care implică includerea unei părţi într-un întreg, încorporarea lui şi armonizarea cu viziunea de ansamblu.  Verbul care defineşte această acţiune este de origine franceză – integrer, care, la rândul lui, este preluat din latinescul integrare. Importanţa sensului lui este atât de mare, prin aspectul practic şi teoretic, încât s- a constituit şi în simbol matematic. A te integra într-un sistem, mai ales când acesta şi-a dovedit viabilitatea, este, desigur, un mare avantaj, aşa, cum şi păstrarea identităţii este nu doar o obligaţie, ci chiar singura şansă de supravieţuirea a individualităţii. Observatorii politici, istoricii, eseiştii atrag atenţia supra dublului pericol: a fuziona înseamnă a face jocul modelului dominant, în timp ce afirmarea fără discernământ a specificului ar putea duce la reapariţia ghetourilor şi la un război al tuturor naţiilor împotriva tuturor celorlalte şi a fiecărui trib împotriva celorlalte triburi.
 Situaţia nu este fără ieşire, aşa cum pare multora, ci dimpotrivă: măsuri chibzuite, cunoaşterea realităţii, studiul dezvoltării tendinţelor, cooperarea, învăţarea din experienţa altora, însuşirea propriilor responsabilităţi sunt doar câteva dintre căile care pot face un individ dar şi o colectivitate să-şi găsească locul printre alţii, alături de alţii şi chiar în întreg fără a-şi pierde esenţa.


“Capitolul I – Uniunea Europeana”.


2.1     CE ESTE UNIUNEA EUROPEANA?
Uniunea Europeana (UE) este o comunitate de state europene independente - astăzi în număr de 15, reunite în jurul unor valori politice, economice, culturale si sociale comune, în urma procesului de cooperare si integrare început în 1951, odată cu semnarea Tratatului de la Paris.
2.2  MISUNEA UNIUNII EUROPENE:
Organizarea relaţiilor între statele membre si între popoarele lor într-o maniera coerenta si pe baza solidarităţii dintre ele este misiunea de baza a Uniunii Europene.
2.3  OBIECTIVE PRINCIPALE:
- sa promoveze progresul economic si social (piaţa unica a fost stabilita în 1993; moneda unica a fost lansata în 1999);
- sa afirme identitatea Uniunii Europene pe scena internaţionala
(prin ajutorul unanitar către tarile ce nu sunt membre, politica externa si de securitate comuna, acţiunea în crizele internaţionale; de asemenea, prin poziţii comune în cadrul organizaţiilor internaţionale);
- sa introducă cetăţenia europeana (care nu va înlocui cetăţenia naţionala, ci o va completa si va conferi un număr de drepturi civile si politice cetăţenilor europeni);
- sa extindă zona libertăţii, securităţii si justiţiei (legat de operaţiunile de pe piaţa interna si, mai ales, de libertatea de mişcare a persoanelor);
- sa păstreze si sa întărească legislaţia UE existenta (întreaga legislaţie adoptata de instituţiile europene, împreuna cu tratatele fundamentale).

“Capitolul I – Uniunea Europeana”.


2.4   STATELE MEMBRE:
Tratatul de la Paris a fost semnat de sase state: Franţa, Germania, Italia, Belgia, Olanda si Luxemburg, ce au constituit nucleul de baza al Uniunii Europene de astăzi.
După 1951, în patru valuri succesive de extindere, UE a ajuns la 15 membri: 1973 - Danemarca, Irlanda si Marea Britanie; 1981 - Grecia; 1986 - Spania si Portugalia; 1995 - Austria, Finlanda si Suedia.
2.5  INSTITUTII ALE UNIUNII EUROPENE:
Parlamentul European: este forul democratic al popoarelor europene, ai cărui membri sunt aleşi prin vot universal direct, din cinci în cinci ani. Funcţiile primordiale ale Parlamentului European sunt de a participa la procesul de adoptare a legislaţiei UE si de a controla activitatea Comisiei Europene.
Membrii lui se întâlnesc în sesiuni plenare o săptămâna pe luna la Strasbourg, care a fost confirmat ca sediul definitiv al Parlamentului European. Membrii Parlamentului European se întâlnesc, de asemenea, în sesiuni de scurta durata la Bruxelles, unde se afla birourile permanente ale comisiilor si birourile deputaţilor. Secretariatul Parlamentului European se afla la Luxemburg.
Membrii Parlamentului European sunt grupaţi în funcţie de partidele politice cărora le aparţin si nu în funcţie de naţionalitate.
Consiliul Uniunii Europene: este principala instanţa de decizie a Uniunii Europene, format din reprezentanţii guvernelor tarilor membre. Exista câte un Consiliu de Miniştri, alcătuit din miniştrii de resort ai statelor membre, pentru fiecare din domeniile vizate: agricultura, finanţe, educaţia, afaceri generale sau externe. Reglementările adoptate sunt obligatorii pentru toate statele membre si devin parte a legislaţiilor naţionale.

“Capitolul I – Uniunea Europeana”.


Comisia Europeana: este organul executiv al Uniunii Europene si este format din 20 de comisari, independenţi de guvernele lor naţionale, dar numiţi de ele. Comisarii sunt numiţi pentru un mandat de cinci  ani, pentru ca mandatul fiecărei Comisii sa se desfăşoare în paralel cu perioada legislativa de cinci ani a Parlamentului European. Sediul Comisiei Europene este la Bruxelles.
Ca membru al acestui organ colectiv, fiecare comisar este responsabil de un anumit portofoliu sau într-un anumit domeniu politic, la fel ca un ministru într-un guvern. Comisia Europeana este condusa de un preşedinte, în prezent aceasta funcţie fiind ocupata de Romano Prodi (Italia).
Rolul Comisiei Europene este de a asigura respectarea prevederilor tratatelor fundamentale ale UE, de a propune legislaţia comunitara, si, odată legislaţia aprobata, de a asigura aplicarea ei. Comisia are puteri autonome substanţiale, mai ales în privinţa politicii concurentei si în domeniul conducerii si administrării politicilor comune pe domenii. Ea administrează diferite fonduri si programe UE, inclusiv cele destinate sprijinirii tarilor din afara UE.
Curtea Europeana de Justiţie: din Luxemburg este Curtea Suprema a Uniunii Europene în domeniile în care se aplica legislaţia UE. Comunitatea europeana este constituita pe baza de tratate obligatorii, ceea ce înseamnă ca articolele tratatelor de baza si legislaţia ce decurge din ele devin parte a legislaţiei naţionale a statelor membre. Pentru a fi aplicate, aceste articole trebuie sa fie interpretate clar, fapt ce conferă Curţii Europene de Justiţie un rol foarte important. Tratatele de baza au făcut la legislaţia UE sa prevaleze în fata legislaţiei naţionale.
Curtea de Conturi Europeana: verifica legalitatea si regularitatea veniturilor si cheltuielilor Uniunii în vederea unei bune gestionari a bugetului european.

Banca Centrala Europeana: defineşte si aplica politica monetara europeana. Ea coordonează operaţiunile de schimb si asigura buna funcţionare a sistemelor de plata.

“Capitolul I – Uniunea Europeana”.


Comitetul Regiunilor: veghează la respectarea identităţii si prerogativelor regionale si locale. Este consultat obligatoriu în chestiuni ce ţin de politica regionala, mediu si educaţie.
Banca Europeana de Investiţii: este instituţia financiara a UE care finanţează proiecte de investiţii pentru a contribui la dezvoltarea echilibrata a Uniunii.
Ombudsman-ul european: poate sa fie sesizat de orice persoana fizica (cetăţeni) sau morala (instituţii, întreprinderi) din UE, care se considera victime ale unor acţiuni greşite ale instituţiilor sau organismelor comunitare.
Consiliul European a devenit cel mai înalt organ legislativ al UE, deşi nu era prevăzut în tratatele fundamentale ale Uniunii. Uniunea Europeana sau Consiliul European nu trebuie sa fie confundate cu Consiliul Europei de la Strasbourg (Consiliul Europei este o organizaţie interguvernamentala, în timp ce UE este o comunitate de state; cele 15 state membre UE fac parte din Consiliul Europei, alături de alte 28 de tari ce nu sunt membre UE).
Consiliul European a fost creat în 1974, când şefii de stat si de guvern au hotărât sa se întâlnească în mod regulat, împreuna cu miniştrii lor de externe, cu preşedintele si cu un vicepreşedinte al Comisiei Europene. Statutul Consiliului European a fost definit în Tratatul de la Maastricht din 1993: „Consiliul European va oferi Uniunii Europene dinamismul necesar dezvoltării sale si va defini liniile politice generale ale acesteia".
2.6  SIMBOLURI ALE UNIUNII EUROPENE:
Drapelul Uniunii Europene a fost adoptat în anul 1986 de Consiliul European: pe un fond azuriu sunt 12 stele aurii în cerc, ce reprezintă uniunea popoarelor Europei. Numărul de stele este fix, 12 fiind un simbol al perfecţiunii.
Imnul UE este „Oda Bucuriei", de la finalul Simfoniei a 9-a de Ludwig van Beethoven. Este folosit începând cu anul 1986.

“Capitolul I – Uniunea Europeana”.


Ziua Europei, 9 mai, a fost stabilita pentru a marca data de 9 mai 1950, când ministrul francez de externe, Robert Schuman, a propus crearea Comunităţii Europene a Cărbunelui si Otelului - propunere vizionara care cimenta reconcilierea franco-germana si care a condus la Uniunea Europeana de astăzi.
Aceste trei simboluri exemplifica entitatea politica a Uniunii Europene.
2.7  TRATATELE EUROPENE.  SCURT ISTORIC:
9 mai 1950: La iniţiativa negociatorului francez Jean Monnet, ministrul
francez al afacerilor externe, Robert Schuman, a propus (având acordul cancelarului german Konrad Adenauer) crearea unei Comunităţi Europene a Cărbunelui si Otelului (CECO), sub controlul unei autorităţi independente, care sa administreze piaţa în domeniu. Scopul iniţial al acestei Comunităţi: evitarea greşelilor trecutului si stabilirea unor asemenea relaţii între foştii inamici europeni care sa împiedice pentru totdeauna posibilitatea unui nou conflict. Iniţiativa a fost îmbrăţişată cu căldura atât de Franţa si Germania, cât si de Italia, Olanda, Belgia si Luxemburg. Tratatul de la Paris privind crearea CECO (sau „Piaţa Comuna") a fost semnat în aprilie 1951.
25 martie 1957: Semnarea Tratatului de la Roma în urma căruia, alături de CECO, a fost creata Comunitatea Economica Europeana (CEE) si, de asemenea, Comunitatea Europeana a Energiei Atomice (Euratom).
De acum încolo se va vorbi despre Comunităţile Europene (CEE, CECO si Euratom) sau, generic, despre Comunitatea Europeana. Odată cu extinderea ariei de competente, acest Tratat a stabilit instituţiile si mecanismele de luare a deciziilor, prin care vor fi exprimate atât interesele naţionale, cât si punctul de vedere al Comunităţii Europene.
1   ianuarie   1973:   Prima   lărgire   a   Comunităţii   Europene   (cu
Danemarca, Irlanda si Marea Britanie), proces care a continuat si continua, în prezent fiind vizate pentru aderare tari est-europene si mediteraneene (13 candidate, inclusiv România).

“Capitolul I – Uniunea Europeana”.


17 februarie 1986: Semnarea Actului European Unic, la Luxemburg si Haga, document ce leagă obiectivul unei pieţe interne integrate cu cel privind realizarea coeziunii economice si sociale.
1 noiembrie 1993: semnarea Tratatului de la Maastricht, prin care Comunitatea Europeana, organizaţie în principal economica, a devenit Uniunea Europeana (UE). UE se bazează pe trei piloni: întâi, procedurile instituţionale tradiţionale ce guvernează activitatea Comisiei Europene, a Parlamentului European, a Consiliului European si a Curţii Europene de Justiţie în domenii precum piaţa interna a UE si politicile comune; ceilalţi doi piloni implica prerogativele statelor membre si cooperarea dintre ele în domenii precum, pe de o parte, politica externa si de securitate si, pe de alta parte, afacerile interne - în probleme ca imigraţia si politica de azil, politia si justiţia. Tratatul de la Maastricht a decis, de asemenea, realizarea Uniunii Economice si Monetare (UEM) la 1 ianuarie 1999 si adoptarea graduala, în funcţie de îndeplinirea unor criterii stricte de către tarile membre, a monedei unice europene Euro.

1 mai 1999: Semnarea Tratatului de la Amsterdam. Acesta are patru obiective principale: plasarea problemei locurilor de munca si a drepturilor cetăţenilor în centrul preocupărilor UE (o Europa sociala); depăşirea ultimelor obstacole privind libertatea de mişcare a persoanelor si întărirea securităţii; prezentarea unei voci unice a UE în problemele mondiale; eficientizarea structurii instituţionale comunitare în vederea extinderii Uniunii Europene.
26 februarie 2001: Semnarea Tratatului de la Nisa, document adoptat la reuniunea europeana la nivel înalt (în engleza - summit, în franceza - sommef) din acest oraş francez, ce s-a desfăşurat în zilele de 7, 8 si 9 decembrie 2000. Acest tratat, denumit „al extinderii", definitivează reforma instituţionala a Uniunii Europene, stabilind, totodată, trecerea la o extindere treptata a UE, începând cu anul 2003.


“Capitolul I – Uniunea Europeana”.


2.8   Lărgirea Uniunii Europene:
Uniunea Europeana a lansat în anul 1998, în mod oficial, procesul extinderii sale către tarile din Europa Centrala si de Est si din zona mediteraneeana, odată cu deschiderea negocierilor pentru aderare.
Acest proces este considerat unul dintre cele rnai importante oportunităţi ale UE pentru secolul XXI. Este vorba despre sarcina istorica de a desăvârşi integrarea europeana prin mijloace paşnice, extinzând zona stabilităţii si prosperităţii prin primirea de noi membri.
Statele candidate sunt în număr de 13: Bulgaria, Cipru, Republica Ceha, Estonia, Letonia, Lituania, Malta, Polonia, România, Republica Slovaca, Slovenia, Ungaria - care au început negocierile de aderare - si Turcia. UE a încheiat, de-a lungul anilor, acorduri de asociere, ce au creat baza legala pentru relaţiile bilaterale dintre tari europene nemembre si UE.
Faza negocierilor de aderare a fost începută în martie 1998 cu sase state: Cipru, Republica Ceha, Estonia, Polonia, Slovenia si Ungaria. Ulterior, la surnmit-ul european de la Helsinki din 12 decembrie 1999 au fost deschise negocieri de aderare cu alte sase tari: România, Republica Slovaca, Letonia, Lituania, Bulgaria si Malta.
Negocierile urmăresc, în primul rând, îndeplinirea criteriilor pentru aderare, stabilite cu ocazia Consiliului European de la Copenhaga din 1993. Atunci s-a decis ca „aderarea va avea loc imediat ce o tara candidata va fi capabila sa-si asume obligaţiile de membru plin, prin îndeplinirea condiţiilor politice si economice necesare". Potrivit „criteriilor de la Copenhaga", pentru a deveni membru UE, o tara candidata trebuie sa fi realizat:
- stabilitatea instituţiilor ce garantează democraţia, statul de drept, drepturile omului si protecţia minorităţilor;
- existenta unei economii de piaţa funcţionale, precum si capacitatea de a face fata presiunii concurentiale si forţelor pietii din interiorul Uniunii Europene.

“Capitolul I – Uniunea Europeana”.


- capacitatea de a îndeplini obligaţiile de membru UE, inclusiv cele privind obiectivele uniunii politice, economice si monetare;
- condiţiile de integrare prin ajustarea structurilor sale administrative, transpunerea legislaţiei Uniunii Europene în legislaţia naţionala (adoptarea acquis-ului comunitar) si aplicarea ei prin structuri administrative si juridice adecvate.
In funcţie de îndeplinirea acestor criterii, Comisia Europeana prezintă rapoarte regulate asupra progreselor realizate de fiecare tara candidata în procesul de aderare.
De întreaga problematica a lărgirii UE se ocupa un comisar european, ce are în subordine un directorat general. Actualul comisar european pentru extinderea UE este Guenter Verheugen (Germania).

2.9  OBIECTIVUL ROMANIEI DE ADERARE LA UNIUNEA EUROPEANA:
a. Importanta aderării la UE:
România este interesata sa se integreze în structurile comunitare europene ţinând cont de forţa si coerenta UE în plan politic, economic si social, fapt de natura sa confere stabilitate si securitate. Aspiraţia tarii noastre de a adera la UE este expresia identităţii de valori si idealuri, a vocaţiei sale de tara democrata ce aparţine, prin cultura si civilizaţie, spaţiului unic european.
b. Avantajele aderării pentru România, în ansamblu, sunt multiple:
- beneficiul apartenenţei la o mare familie de naţiuni;
- securitatea pe care aceasta apartenenţa o conferă;
- avantajul participării la cea mai mare piaţa unica din lume;
- oportunităţile legate de creşterea economica;
- crearea de locuri de munca;
- accesul la Fondurile structurale destinate regiunilor mai puţin prospere ale UE (atât de benefice, de exemplu, pentru tari ca Irlanda si Portugalia).

“Capitolul I – Uniunea Europeana”.


c. Avantajele aderării pentru cetăţeni sunt, si ele, semnificative:
- îmbunătăţirea continua a calităţii vieţii;
- standarde înalte privind protecţia mediului;
- condiţii optime în sistemul de îngrijire a sănătăţii;
- protecţie sociala si siguranţa la locul de munca;
- dreptul de a calatori si de a se stabili în orice stat membru;
- protecţie consulara si diplomatica din partea altui stat membru, când vizitează tari dinafară UE;
-  cetăţenia   europeana  o  completează  pe  cea  naţionala,   nu  o înlocuieşte.
d. în perspectiva aderării în structurile comunitare europene, obiectivele majore ale României vizează:
- consolidarea sistemului democratic si a instituţiilor democratice;
- crearea unui climat economic si social care sa confere maximum de beneficii cetetenilor
- eficientizarea structurilor si mecanismelor economiei de piaţa;
- întărirea   cooperării   politice,  economice   si   culturale  cu   statele membre UE si cu tarile candidate;
  - consolidarea    statutului    României    pe    scena    europeana    si internaţionala în termeni de stabilitate si securitate.
e. Istoricul relaţiilor cu UE:
România a semnat Acordul de asociere la Uniunea Europeana (Acordul European) pe data de 1 februarie 1993. Acest Acord, intrat în vigoare la 1 februarie 1995, statuează cadrul juridic si instituţional al raporturilor României cu UE, având ca obiectiv fundamental pregătirea aderării la Uniunea Europeana.
Cererea oficiala de aderare la UE a fost înaintata la 22 iunie 1995.
In iunie 1999, România înaintează Programul National de Aderare la Uniunea Europeana.

“Capitolul I – Uniunea Europeana”.


Consiliul European de la Helsinki din 12 decembrie 1999 a decis începerea negocierilor de aderare cu toate statele candidate, inclusiv România. Aceste negocieri începuseră în martie 1998 cu numai sase tari candidate.
La 28 februarie 2000, România a început efectiv negocierile de aderare la cinci capitole din acqu/s-ul comunitar: ştiinţa si cercetare, educaţie si formare profesionala, întreprinderi mici si mijlocii, relaţii externe, politica externa si de securitate comuna.
Ca urmare a propunerii Comisiei Europene, la 25 mai 2000 s-a convenit închiderea provizorie a negocierilor cu România la cele cinci capitole.
In semestrul II 2000 au fost deschise negocierile la patru capitole: statistica, cultura-audiovizual, telecomunicaţii si politica în domeniul concurentei.

Alte capitole de negociere au fost deschise în anul 2001: pescuit, libera circulaţie a capitalului, dreptul societăţilor comerciale, transporturi, uniunea vamala (semestrul l 2001), impozitarea, politici sociale, protecţia consumatorilor si a sănătăţii (semestrul II2001).
Au fost închise provizoriu negocierile la capitolele statistica (semestrul II 2000), pescuit (semestrul l 2001), protecţia consumatorilor si dreptul societăţilor comerciale (semestrul II2001).
In luna martie 2002, România avea deschise 17 capitole de negociere cu Uniunea Europeana, din care 9 au fost închise provizoriu.
Potrivit deciziei Comisiei Europene, începând cu 1 ianuarie 2002, cetăţenii români, posesori de paşapoarte valabile, pot calatori fără vize, pentru o perioada de scurt sejur, în tarile Spaţiului Schengen (Austria, Belgia, Danemarca, Finlanda, Franţa, Germania, Grecia, Islanda, Italia, Luxemburg, Olanda, Norvegia, Portugalia, Spania si Suedia).






“Capitolul II – Romania, starea de fapt.”

 

 

II. ROMANIA, STAREA DE FAPT

 

1. FUNCTIONARUL PUBLIC ROMAN


1.1. NOTIUNEA DE FUNCTIONAR PUBLIC:

În administraţia publică nu există adevăruri universale. Funcţionarul public contemporan trebuie să ia în considerare toate metodele existente pentru a corespunde cerinţelor unei agenţii publice moderne. În general, administraţia publică reprezintă un sistem circular. Fiecare metodă are neajunsurile sale, pentru lichidarea cărora sînt necesare diferite metode.
În Legea serviciului public sa fixat dreptul cetăţeanului de a se încadra în serviciul public, indiferent de naţionalitate, rasă, sex, apartenenţă de partid, confesiune religioasă etc. În al doilea rînd, sa determinat cercul de persoane la care se referă noţiunea de "funcţionar public"! Aceasta este foarte important ţinînd cont de faptul că în serviciul "statutul se află şi ministrul, şi învăţătorul, şi medicul, şi însoţitorul de vagon de Ia calea ferată. Dar, după cum se ştie, între aceste grupuri de persoane există о mare diferenţă în ce priveşte conţinutul muncii lor. De aceea în legea dată se răsfrînge numai asupra acelor funcţionari, care “ocupă funcţie de stat remunerată şi care dispun de ranguri şi grade stabilite în conformitate cu principiile prezentei legi" (art.1).
Prin urmare, astfel de specialişti, cum ar fi medicii, învăţătorii, colaboratorii ştiinţifici nu vor fi atribuiţi Ia categoria de funcţionar public, numindu-i pur şi simplu funcţionari, de rînd cu alte persoane angajate în organizaţii nestatale. Acest lucru se argumentează prin faptul că dacă-i vom include în categoria de funcţionari publici pe toţi funcţionarii organizaţiilor de stat, se va şterge hotarul dintre activitatea gestionată de stat şi cea a specialiştilor din economia naţională, din sfera social-culturală, precum şi dintre serviciul public şi celelalte servicii existente în societate.

“Capitolul II – Romania, starea de fapt.”


Credem că о atare clasificare nu este cea mai potrivita, pentru că în multe ţări noţiunea de "funcţionar public" are altă semnificaţie. Dar pentru perioada data poate că e justificată.
Fac excepţie de la regulă sus-numită (adică cine poate fi considerat funcţionar public) şi persoanele fizice care alcătuiesc organele reprezentative ale statului — deputaţii Parlamentului şi consilierii locali care nu au calificativul de funcţionari publici pentru că ei sînt reprezentanţii ţării, judeţului, satului (comunei) şi pentru că prin activitatea nepermanentă, limitată în timp, pe care о desfăşoară, prin modul de lucru numai în sesiuni şi prin alte trăsături se deosebesc de funcţionarii publici.
Deci funcţionarii publici sînt persoanele fizice, cetăţenii care deţin, în condiţiile legii, о funcţie publică într-un serviciu public al comunei, oraşului, judeţului, municipiului.

Clasificarea funcţionarilor publici:

Pentru clasificarea funcţionarilor publici se vor lua în considerare anumite criterii:

A) gradul de instruire profesională:

Există funcţionari cu studii superioare, liceale sau medii generale. Se au în vedere aici studiile pe care le cere funcţia publică şi nu acelea pe care le are persoana fizică. Cu părere de rău, la noi, în etapa dată, nu se prea tine cont de faptul care funcţii publice cer anumite studii superioare şi care studii liceale. De aceea nu sînt rare cazurile cînd unele funcţii care trebuie să fie ocupate de persoane cu studii liceale le ocupă persoane cu diploma de absolvire a unei instituţii de învăţămînt superior sau invers.



“Capitolul II – Romania, starea de fapt.”


B) Natura funcţiei:

Aici avem funcţionari cu funcţii de conducere şi funcţionari cu funcţii executive. Funcţionarii cu funcţii executive, la rîndul lor, se împart în două categorii de funcţionari cu funcţii executive pe grade profesionale şi funcţionari cu funcţii executive pe trepte profesionale Deosebirea dintre cele două subdiviziuni este determinată de faptul că pentru ocuparea funcţiilor executive pe grade profesionale se cer studii superioare, iar pentru funcţiile executive pe trepte profesionale se cer studii liceale sau numai medii generate.
În corespundere cu instruirea profesională, rezultatele muncii şi ale atestării efectuate în modul stabilit de legislaţie, se realizează succesiv trecerea funcţionarului public, inclusiv la rugămintea lui, într-un alt grad de calificare. Gradul de calificare îl conferă autoritatea publică ce a angajat funcţionarul. Conferirea gradului se consemnează în carnetul de munca al funcţionarului.

 

1.2. ROLUL FUNCTIONARILOR PUBLICI:


O analiză mai profundă a funcţiei publice dintr-un şir de ţări ne demonstrează că rolul pe care îl joacă funcţionarii publici are multe afinităţi, dar şi unele deosebiri. În acest context se pretează un comentariu scurt via-a-vis de unele aspecte ale rolului funcţionarilor publici din Marea Britanie, şi anume: tradiţia de anonimat, principiul care prevede că sarcina principala a funcţionarului este de a implementa programele publice aprobate de ministere.
Tradiţia de anonimat decurge din situaţia că numai ministrul e responsabil pentru lucrul ministerului său. El e apreciat pentru tot ce e reuşit în minister şi denigrat pentru ceea ce e sub nivel. El e responsabil în fata parlamentului pentru activităţile ministerului şi nu se va eschiva de la această responsabilitate dînd vina pe funcţionarii săi permanenţi.

“Capitolul II – Romania, starea de fapt.”


Principiul constă în faptul că dînşii se află în serviciul lui şi îndeplinesc instrucţiunile lui nemijlocite.
Dar mai la concret, după părerea noastră, acest principiu are un element nu prea real. Miniştrii nu pot cunoaşte direct toate activităţile multilaterale ale ministerului şi deseori aceştia se postează pe poziţiile de apărători ai acţiunilor întreprinse de funcţionarii lor publici, după cum acestea i sau interpretat de către funcţionari, rolul ministrului reducîndu-se doar la purtător de cuvînt. Un ministru nou se poate confrunta cu responsabilitatea pentru deciziile luate înainte de numirea sa şi obligaţia lui este de a le justifica chiar şi în cazul în care personal nu le accepta pe deplin, însă, principiul e operaţional.
Această tradiţie de anonimat în administraţia publică din Marea Britanie se referă şi la alte ţări, avînd rădăcini adînci şi, de obicei, se respectă de către miniştri, consilierii lor şi de alte persoane din guvern. De exemplu, mulţi jurnalişti cunosc numele oficialităţilor de vaza, dar nu le publica. Purtătorii de cuvînt din partea diferitelor grupuri se afla pe aceeaşi poziţie, chiar dacă rămîn decepţionaţi de rezultatul negocierilor. Ei ştiu numele funcţionarilor responsabili de negocieri, dar nu-i critică în public pe ultimii, ci pe ministru. Dacă lucrările decurg extrem de prost, se admite critica publica a funcţionarilor publici printr-o procedură specială sau de către ministrul vizat, dar aceasta se întîmplă foarte rar.
Este important de menţionat faptul că principiul imparţialităţii administrării publice din Anglia conduce la anumite limitări ale activităţii politice a funcţionarilor publici. Poziţia curentă e că personalul din Funcţiile mai superioare nu va lua parte la nici о acţiune politică de nivel naţional, cu excepţia participării la alegeri şi se poate implica în activităţi politice de nivel local numai cu permisiunea ministrului respectiv. Personalul cu anumite funcţii clericale nu are dreptul de aşi înainta candidatura pentru alegeri în Parlament, dar se poate implica înaintea acţiunii publice în măsura în care îi permit regulamentele ministerelor. Aceste par a fi antidemocratice. Aşa ceva se poate întîlni în fiecare ţară.

“Capitolul II – Romania, starea de fapt.”


Dacă e să ne referim la ocupaţia cotidiană a funcţionarilor publici, după cum ne demonstrează ştiinţa administrării şi practica administrării publice din diferite ţări, observaţiile personale acumulate timp de mulţi ani şi trecute prin prisma cerinţelor zilei ne fac să credem că un funcţionar public trebuie să corespunda mai multor cerinţe, adică să îndeplinească mai multe roluri. Le vom enumera pe cele mai principale:

- Organizator. Un bun organizator trebuie să posede multe calităţi personale şi, neapărat, cunoaşterea principiilor de administrare. Astfel poate construi о structură adecvată organizaţiei.
- Lider. Reprezintă baza behaviouristă (de la englezescul "be­haviour"  comportament) a administrării.
- Patolog. Pune diagnosticul "îmbolnăvirii" de birocratism şi poate trata aceasta boală.
- Politician. Ştie cum să obţină susţinerea politică pentru programul său şi să se menţină într-un mediu de interese competitive.
- Specialist analitic de decizii. Ştie să estimeze consecinţele deciziilor luate şi valoarea lor financiară.
- Promotor. Cunoaşte avantajele puterii şi ştie cum să le aplice.
- Savant. Poate argumenta ştiinţific necesitatea adoptării unor sau altor decizii cu scopul asigurării reformelor necesare.
- Susţinător al schimbărilor. Ştie cum să folosească dezvoltarea orga­nizaţională pentru a utiliza la maximum resursele umane din agenţia sa.
- Internaţionalist. Cunoaşte importanţa condiţiilor locale pentru administrare.
- Reformator. Poate prezice inconvenientele viitoare şi ştie a pregăti organizaţia pentru ele.

“Capitolul II – Romania, starea de fapt.”


Aceste şi alte roluri pot fi îndeplinite datorită acumulării cunoştinţelor prin intermediul studierii teoriei şi practicii administrării publice.
Funcţionarul public consideră că principiile administrării concen­trate în acest "cerc" constituie birocraţia. Birocraţia devine rigidă. Rigiditatea poate fi tratată prin încadrarea birocraţiei la procesul politic, însă birocraţia politică denotă tendinţa spre accesul special la luarea de decizii în administrare. Astfel se creează subguvernele. Pentru a obţine rezultate, organele îşi centralizează puterea prin intermediul unui sistem de planificare şi control. Ştiinţa administrării conduce la un program adecvat, care ar folosi forme flexibile de organizare şi ar crea loc pentru behavioriştii, care încearcă să producă unele reforme ale instituţiilor prin metoda dezvoltării organizaţionale. Reforma Guvernului implică ne­cesitatea unei stări decisive, în care discreţia administrativă se substituie prin instrucţiuni, ce, la rîndul lor, conduc la discuţii despre separarea politicii de administrare, generindu-se principiile generale. Chiar şi
revoluţionarii politici revin la principiile administrării. Cercul sa închis. Acesta e unul din multele scenarii posibile. Într-un organism complex are loc suprapunerea simultană a mai multor cercuri de administrare.

În prezent, profesia funcţionarului public se află în faza de tranziţie. Ea a acumulat un "depozit" enorm de cunoştinţe în ultimii 30 de ani acest "depozit" imprima administrării publice varietate şi mobilitate. În calitate de obiect de studiu, administraţia publică aminteşte reşedinţa Collyer, о casă de cărămidă din timpurile victoriane din New York, care aparţinea unor excentrici bogaţi: Landdi şi Homer Collyer. Aceşti doi fraţi nu aruncau niciodată nimic. După moartea lor, în 1947, poliţia a scos din casa 120 tone de obiecte agonisite timp de mulţi ani, inclusiv 14 piane mari, 5000 cărţi şi о colecţie de ziare învechite de 30 de ani. Acest exemplu de acumulare exagerata a fost desemnat prin termenul "collyerism" şi о întreagă generaţie de mame, cînd îşi certau copiii că nu-şi fac ordine în odăi, le spuneau că aceştia seamănă cu fraţii Collyer.

“Capitolul II – Romania, starea de fapt.”

 


Actuala administrare publică suferă de sindromul Collyer, cu alte cuvinte: cum sa faci ordine în casă fără a arunca ceva ce poate fi even­tual de folos. Nici о metodă, nici о teorie şi nici о strategie, luate aparte, nu pot fi absolut satisfăcătoare. Administrarea publică necesită toate metodele: e absolut neraţional de aruncat la gunoi о teorie sau о strategie numai din considerentele că ele sînt perimate sau întrucîtva contradictorii. În acelaşi timp, administraţia publică are nevoie de elementara ordine în afaceri, de о teorie călăuzitoare. Cu părere de rău, toate teoriile folosite în trecut în administrarea publică sînt prea depăşite pentru a rezolva problema. Dacă însă administrarea publică va înceta căutările unei teorii esenţiale, potenţialul acestei ştiinţe se va reduce evident.

1.3. DREPTURILE SI OBLIGATIUNILE FUNCTIONARILOR PUBLICI:


O perioadă îndelungată, funcţionarii au fost supuşi unor regimuri restrictive, dat fiind specificul misiunii lor de a servi statului. Actualmente, acest specific este în atenuare progresivă, remarcîndu-se o tendinţă evidentă de a şterge diferenţa dintre funcţionari şi restul cetăţenilor.
După cum funcţionarii publici au obligaţii faţă de serviciul public, la fel ei au şi drepturi respective.
Drepturile şi obligaţiunile funcţionarilor publici se divizează în două mari categorii:
A) Drepturi şi obligaţiuni cu caracter general pe care le au toţi funcţionarii publici;
B) Drepturi şi obligaţiuni speciale, pe care le au numai anumite categorii de funcţionari publici;
Ne vom opri mai detaliat la drepturile pe care le au toţi funcţionarii publici.



“Capitolul II – Romania, starea de fapt.”


Funcţionarul public are dreptul:

a) să examineze probleme şi sa ia decizii în limitele împuternicirilor sale;
b) să solicite, în limitele competenţei sale, şi să dispună de informaţia necesară de la alte autorităţi publice, precum şi de la persoane fizice şi juridice, indiferent de forma de proprietate şi tipul de organizare juridică;
c) să se perfecţioneze profesional;
d) să avanseze la serviciu corespunzător pregătirii lui profesionale, capacităţilor intelectuale, rezultatelor atestării, conştiinciozităţii în exercitarea atribuţiilor în cazul în care participă la concursul pentru ocuparea posturilor vacante de un rang superior;
e) să-şi cunoască drepturile şi obligaţiunile de serviciu;
f) sa fie remunerat conform funcţiei, pregătirii profesionale şi experienţei sale de muncă;
g) să se asocieze la sindicate şi sa participe la activitatea lor în afara orelor de program;
h) să beneficieze de protecţie juridică, în corespundere cu statutul său.

Printre drepturile fundamentale ale funcţionarilor publici, evidenţiem:

a)dreptul la protecţie juridică;
b) drepturi financiare(dreptul la remunerare, la indemnizaţii speciale, la asigurare socială, la pensie de bătrîneţe);
a)                c) dreptul la stabilitatea postului (acest  drept constituie în acelaşi timp şi un avantaj faţă de salariaţii din sectorul privat. În principiu, funcţionarul este numit pentru toată cariera sa (în Germania, el este numit “pe viaţă”), cu excepţia

“Capitolul II – Romania, starea de fapt.”


cazurilor de demisie sau destituire, sancţiunea cea mai gravă, care poate fi aplicată doar în urma unei proceduri disciplinare.
  Funcţionarilor le sînt garantate libertatea de opinie, libertatea de exprimare (cu condiţia respectării principiului neutralităţii şi a obligaţiei de rezervă), libertatea  de asociere, libertatea sindicală, dreptul la grevă.

Obligaţiunile funcţionarului sînt următoarele:

b)                să execute la timp şi calitativ deciziile autorităţilor publice în problemele ce ţin de competenţa lui;
c)                să dirijeze, în cunoştinţă de cauză, sectorul de muncă încredinţat, să manifeste iniţiative şi perseverenţă, să asigure îndeplinirea necondiţionată a sarcinilor ce stau în faţa autorităţii publice;
d)                să respecte cu stricteţe drepturile şi libertăţile cetăţenilor;
e)                să se călăuzească în exercitarea atribuţiilor de legislaţia în vigoare, să fie obiectiv şi imparţial, sa nu dea dovadă de tergiversari şi birocratism;
f)                 să examineze la timp propunerile, cererile şi plîngerile cetăţenilor în domeniul activităţii sale de serviciu, în conformitate cu legislaţia;

g)                să studieze opinia publică şi să ţină cont de aceasta în activitatea sa;
h)                să păstreze secretele de stat ori un alt secret ocrotit de lege, precum şi informaţiile despre cetăţeni de care ia cunoştinţă in exercitarea atribuţiilor, respectînd legislaţia.
Nu se permite, conform legii, nici acceptarea de daruri şi alte servicii din partea agenţilor economici şi cetăţenilor pentru îndeplinirea atribuţiilor de serviciu, cu excepţia semnelor de atenţie simbolice, recunoscute con­form normelor de politeţe şi ospitalitate. Funcţionarul public nu are dreptul să plece în delegaţii peste hotare din contul persoanelor juridice sau ai cetăţenilor, să aibă conturi în bănci din străinătate.

“Capitolul II – Romania, starea de fapt.”


Obligaţiile  membrilor serviciului public decurg din  misiunea lor de a servi interesului general. În primul rînd, ei trebuie să respecte  o serie de obligaţii profesionale propriu-zise, care  trebuie realizate în exerciţiul funcţiei; în al doilea rînd, ei sînt datori să îndeplinească unele obligaţii  ce afectează comportamentul lor personal.

Obligaţii profesionale:

-  Obligaţia de a servi, adică obligaţia  de a executa sarcinile ce-i sînt încredinţate. Un element al acestei obligaţii este  datoria de a îndeplini  personal sarcinile conferite. Obligaţia de a servi implică de asemenea datoria de supunere ierarhică, adică de a respecta ordinele superiorilor ierarhici (fie că este vorba de  ordine individuale sau de indicaţii generale), dar şi datoria  de a se supune legilor şi regulamentelor. Totuşi, dacă subordonatul primeşte un ordin ce conţine grave elemente de ilegalitate şi care compromite interesul public, funcţionarul este obligat să nu execute acest ordin.
- Exercitarea exclusivă a funcţiei (obligaţie instituită în unele ţări). Funcţionarul trebuie să-şi exercite  funcţia personal şi în mod continuu. Din această obligaţie reiese principiul interdicţiei cumulului unei funcţii publice cu o activitate privată.
- Discreţie profesională şi secret profesional. Obligaţia de discreţie profesională interzice de a revela, fără autorizaţia autorităţii superioare, faptele, informaţiile, documentele
de care  agentul a luat cunoştinţă în exerciţiul funcţiei sale. Tot ce ţine de funcţionarea internă a administraţiei trebuie să fie confidenţial. Evident, această obligaţie  nu trebuie să limiteze aplicarea principiului transparenţei administrative.
Informaţiile ce se cer a fi păstrate în secret nu sînt doar cele calificate  explicit ca secrete, ci toate informaţiile pe care agentul le-a aflat în exerciţiul funcţiei sale.
Interdicţia de a divulga secretul profesional este generală şi absolută, cu o singură excepţie. Este vorba de teoria secretului profesional destăinuit, care obligă agenţii publici

“Capitolul II – Romania, starea de fapt.”


să împărtăşească  informaţiile confidenţiale colegilor sau superiorilor ierarhici atunci, cînd  acest lucru este necesar pentru buna funcţionare a serviciului.
- Obligaţia de rezervă. În exerciţiul  funcţiei, funcţionarul trebuie să facă abstracţie de  opiniile sale politice sau religioase. El trebuie să fie neutru şi imparţial.
-  Obligaţia de perfecţionare profesională, care poate fi realizată prin formarea continuă.

Obligaţii ce afectează comportamentul personal al funcţionarului:

- Obligaţii specifice: obligaţia de reşedinţă (pentru ambasadori, militari, de exemplu), obligaţia de a cere autorizaţie de căsătorie (în Franţa, de exemplu, pentru militarii jandarmeriei).
- Obligaţii generale. Funcţionarul trebuie să aibă, în viaţa sa personală, un comportament ce nu compromite reputaţia administraţiei. El trebuie să dea dovadă  de demnitate, probitate, onestitate, dezinteres, discreţie, neutralitate, decenţă, simţul responsabilităţii. Nerespectarea de către funcţionar a acestor datorii este sancţionată disciplinar.
Funcţionarului public i se interzice să participe la grevele care perturbează activitatea autorităţilor publice respective, de a cărei activitate depinde asigurarea societăţii cu bunuri şi servicii de importanţă vitală.
În genere, statutul juridic al funcţionarilor publici este menit să sporească interesarea lor morală şi materială, să le creeze condiţii necesare pentru exercitarea funcţiilor de serviciu, sa
garanteze drepturile şi asistenţa socială adecvată pentru acei care şi au consacrat viaţa slujirii statului şi poporului.



“Capitolul II – Romania, starea de fapt.”



2. CORUPTIA IN ADMNISTRATIA PUBLICA:

Definita ca fiind o stare de abatere de la normalitate, de Ia datorie, corupţia înseamnă folosirea abuziva de către o persoana a funcţiei de intermediar sau de decizie pe care o îndeplineşte, pentru a acorda celui care corupe sau comunităţii de interese pe care acesta o reprezintă, un avantaj economic sau administrativ, în schimbul unei sume de bani, a unor cadouri, a unor deplasări, excursii, concedii sau distracţii sau a primirii unor proprietăţi. Tot corupţie înseamnă si folosirea de către o persoana a funcţiei sau poziţiei sale publice, pentru a eluda sau evita îndeplinirea unor norme, baremuri sau proceduri legale, la obţinerea în folosul ei a unor avantaje materiale sau a unor funcţii profesionale sau administrative.
Corupţia constituie o ameninţare pentru democraţie, pentru supremaţia dreptului, echităţii sociale si a justiţiei, erodează principiile unei administraţii eficiente, subminează economia de piaţa si pune în pericol stabilitatea instituţiilor statale'.
Deşi exista nenumărate studii pe marginea acestei teme nu s-a ajuns până acum la o definiţie universal valabila si unanim acceptata, care sa acopere toate actele si faptele posibile si care sa constituie în orice juridisdictie acte de corupţie.
Cu o istoric de mii de ani. începând încă din antichitate, corupţia reprezintă unul dintre modelele comportamentale dintre cele mai rele dar, în acelaşi timp, extrem de răspândite în cadrul funcţionarilor oficiali sau reprezentanţilor aleşi ai comunităţii. In ultimul secol, ca priveşte si
comportamentul celor din domeniul privat. Interesul si îngrijorarea fata de acest fenomen au crescut si au avut loc reacţii pe plan naţional si internaţional.
Pentru prima oara în 1975 prin rezoluţia 3514 Adunarea pcncrala a Naţiunilor Unitn a abordat chestiunea practicilor corupte în tranzacţiile comerciale internaţionale si ca urmare au fhst adoptate o scrie de alte masuri de către organisme internaţionale în legătura cu acest subiect.

“Capitolul II – Romania, starea de fapt.”


Un exemplu în acest sens este Programul de acţiune împotriva corupţiei realizat în 1995 de către Grupul multidisciplinar de studiu al corupţiei si supus aprobării Comitetului Miniştrilor Consiliului Europei în 1996, program care conţine 4 capitole, primele trei ocupându-sc de aspectele de drept civil, penal, administrativ si constituţional iar cel de-al patrulea tratând o serie de subiecte care, deşi s-ar integra cu uşurinţa într-unul din capitolele anterioare au un specific aparte si ca urmare sunt tratate separat: finanţarea partidelor, activitatea de lobby, mass-mcdia si rolul ci în lupta împotriva corupţiei, activităţile de cercetare, instruire si schimb de experienţa în aceasta direcţie.
în România, corupţia nu este un produs nou al relaţiilor sociale si economice apărute după anul 1989. A existat si în timpul regimului totalitar, aspect care îi conferă elemente de continuitate în evoluţia sa.
Corupţia este parte a unei categorii mai mari de infracţiuni de natura economica si financiara care reprezintă una din formele de criminalitate cele mai agresive din România. Printre formele de agresiune a criminalităţii economico-financiara se poate menţiona creşterea de peste 6 ori a numărului de infracţiuni de natura economica în perioada 1990-1999 (de la 18.618 la 113.036^), creşterea numărului infracţiunilor de corupţie si a numărului participanţilor si apariţia si incriminarea unor infracţiuni noi (bancruta frauduloasa, evaziunea fiscala, deturnarea de fonduri, etc.).
Perceptia populaţiei asupra corupţiei în administraţia publica si în rândul funcţionarilor în general.
Rezultatele studiului privind Indicele de percepţie a corupţiei (IPC) pe anul 2001 realizat de Organizaţia mondiala anticoruptie Transparency International si făcute publice prin Asociaţia Româna pentru Transparenta (secţiunea româna a acesteia) plasează România pe locul 69, înregistrând din nou o deteriorare pe scara IPC, de la 2,9 la 2,8 (pe o grila regresiva de la 10 la 0), fiind singura tara care negociază aderarea la Uniunea Europeana si care se plasează la acest nivel.

“Capitolul II – Romania, starea de fapt.”


Conform clasamentului virtual întocmit în cazul a 91 de tari, România se plasează la egalitate de puncte, în domeniul corupţiei, cu Venezuela, fiind devansata de tari ca Ghana, Thailanda, Filipine, Zimbabwe si Republica Moldova.
Conform unui studiu recent realizat de Alina Mungiu-Pippidi, în tarile din Europa post-comunista, supravieţuirea organizaţiilor din perioada comunista si cultura moştenită în administraţie a făcut posibila înflorirea corupţiei si nu reapariţia sectorului de afaceri, fapt confirmat de altfel si de Barometrele de opinie publica realizate în aceasta zona12.
Ca si în celelalte tari supuse regimurilor totalitare, administraţiile locale din România se aflau în 1990 la acelaşi nivel sau la niveluri apropiate de dezvoltare. Centralismul si egalitarismul au fost însă valori apreciate ani îndelungaţi chiar si după căderea comunismului, în numele acestor valori, instituţiile locale prost conduse si organizate au fost sprijinite prin devalizarea acelora care dovedeau randament, supleţe si adaptare.
Deşi a fost un obiectiv prioritar declarat al tuturor guvernelor post-decembriste, modernizarea administraţiei publice s-a făcut până acum cu paşi mici, rapoartele Uniunii Europene si Băncii Mondiale arătând frecvent ca România a întreprins cele mai puţine masuri în vederea apropierii administraţiei de cetăţeni si a creşterii gradului de competenta, responsabilitate si transparenta a acţiunilor întreprinse.
în vederea reducerii acestui handicap, autorităţile centrale au adoptat în ultimii ani o serie de legi, decrete, hotărâri si ordonanţe în numele unor valori pentru care s-au purtat serioase bătălii politice: descentralizare, autonomie, privatizare, transparenta etc. Aplicarea acestor legi nu a avut efectul scontat.
Unul dintre motive si poate cel mai important este acela ca modernizarea administraţiei publice trebuie privita pe doua componente: instituţionala si cultural-valorica.
Paşii întreprinsi până acum pentru reformarea administraţiei din România au vizat în principal prima componenta. S-au adoptat legi noi, s-au înfiinţat noi structuri si departamente, s-au introdus noi programe de dezvoltare - toate copiind modele occidentale de succes.

“Capitolul II – Romania, starea de fapt.”


Cea de-a doua componenta, care presupune adoptarea unor noi mentalităţi, unor seturi de valori, unor principii si norme care sa orienteze comportamentele în administraţie, a fost de multe ori ignorata, considerându-se ca oamenii vor reacţiona favorabil la schimbările structurale si îşi vor modela atitudinile cu relativa uşurinţa.
Obiectul studiului de fata îl reprezintă amploarea fenomenului corupţiei în cadrul administraţiei publice locale cu privire speciala asupra Municipiului Bucureşti.
Un motiv pentru care a fost ales Bucurestiul a fost legat de poziţia pe care o are acesta fiind cel mai mare oraş al tarii, locul unde se concentrează resursele economice, unde exista un mare aparat al administraţiei publice locale si, de asemenea, o interacţiune complexa între sectorul privat si cel public atât la nivel central cât si la nivel local.
La nivelul anului 2000 a fost realizat un sondaj de opinie între locuitorii Capitalei, menit sa determine modul în care populaţia percepe amploarea, frecventa, cauzele si caile de limitare a corupţiei.
Este important de precizat ca sondajul nu măsoară nivelul real al corupţiei, ci determina modul în care populaţia Capitalei percepe acest fenomen. Eşantionul fiind unul reprezentativ pentru populaţia "normala" a Bucurestiului, sondajul este relevant în primul rând pentru asa-numita "corupţie mica" sau "de supravieţuire". Dat fiind ca exista anumite categorii de instituţii cu ai căror funcţionari cetăţeanul mediu intra rar în contact (judecători, procurori, funcţionari vamali, funcţionari guvernamentali sau ai Gărzii Financiare etc), nivelul corupţiei este, într-o oarecare măsura, subreprezentat în sondaj.

Am făcut precizarea ca sondajul realizat este relevant pentru "corupţia mica" sau "de supravieţuire" pentru ca studiile care au avut ca obiect acest fenomen al corupţiei au evidenţiat existenta mai multor tipuri de corupţie. Exista aceasta "corupţie de supravieţuire", apoi "corupţia administrativa" si - forma cea mai grava - "state capture"(capturarea statului de către grupuri de interese private).

“Capitolul II – Romania, starea de fapt.”


Sintagma "state capture" se refera la acţiunile unor persoane, grupuri sau firme - atât din sectorul public cât si din cel privat - ce sunt realizate cu scopul de a influenta în folos propriu conţinutul unor legi, reglementari si al altor tipuri de acte guvernamentale, prin mecanisme netransparente. Institutiile de stat apte pentru a fi “capturate” prin mecanismele coruptiei pot apartine unor domenii foarte variate – cel legislativ, executiv, judiciar sau unor agentii de reglementare. La randul lor, “actorii” implicati in procesul de capturare pot fi firme private, importanti oameni politici sau diverse grupuri cu interese bine definite. Numitorul comun al celor doua aspecte amintite – institutiile “prada” si “actorii” – il constituie obtinerea de avantaje din partea statului pentru un numar restarns de persoane, firme, sau sectoare de activitate, prin distorsionarea cadrului legislativ si normativ, cu costuri potential mari pentru societate in ansamblul ei.
In timp ce "state capture" se materializează prin avantaje pentru anumite persoane sau grupuri din domeniul legislativului sau de reglementare, "corupţia administrativa" se refera la distorsionarea intenţionata a aplicării legilor, normelor si reglementarilor existente pentru a crea avantaje unor actori - de stat sau nu, prin acordarea de câştiguri personale unor oficialităţi, pe cai ilicite sau alte mecanisme netransparente. Exemplul clasic al coruptiei administrative fl constituie bietul posesor de magazin care trebuie sa plătească mita unui şir aproape nesfârşit de inspectori oficiali pentru ca aceştia sa treacă cu vederea mici (sau mari) încălcări ale reglementarilor în vigoare. Dincolo de aceste forme, corupţia administrativa mai cuprinde si deja iâmiliara "ungere", mita plătită m schimbul câştigării unor licenţe, uşurării procedurilor vamale, câştigării contractelor de achiziţii publice, sau pentru acordarea priorităţii la prestarea unei întregi varietăţi de alte servicii guvernamentale, în sfârşit, persoane oficiale de rang mai pot de-a dreptul redirectiona fondurile publice aflate sub controlul for în fotos financiar propriu sau pentru membrii familiilor lor. La rădăcina acestui tip de corupţie sta puterea pe care o au aceste persoane publice de a acorda scutiri preferenţiale, de a stabili ordinea priorităţilor în furnizarea serviciilor publice, sau de a aplica în mod discriminatoriu norme si alte reglementari.


“Capitolul II – Romania, starea de fapt.”


Pentru determinarea modului în care populaţia Capitalei percepe amploarea fenomenului coruptiei, respondentilor li s-a cerut sa răspundă la întrebarea: " în ce măsura consideraţi ca luarea de mita este răspândita în România?" Opinia dominanta (84,4%) este aceea ca toţi sau cei mai mulţi funcţionari primesc mita (fig. 1). Peste 7% dintre respondenti au preferat o varianta de răspuns mai nuanţata ("doar functionarii din anumite domenii iau mita") si au precizat următoarele domenii principale în care se manifesta luarea de mita:











“Capitolul II – Romania, starea de fapt.”

Administraţia si sistemul de îngrijire medicala au fost indicate de cetăţeni ca fiind domeniile unde ponderea coruptiei este cea mai ridicata.
Buna funcţionare a administraţiei publice este condiţionata si de prevederile legale în domeniu. Cu cât acestea sunt mai clare si mai eficiente, cu atât arbitrariul si nelegalitatea vor fi mai puţin prezente în acţiunile acesteia.
Pe planul actelor normative, în privinţa administraţiei publice locale, ultima reglementare în domeniu este cea din primăvara anului 2001 când a fost adoptata legea administraţiei publice locale, care vine sa înlocuiască vechea reglementare din 1991 dat fiind ca legislatia existenta nu mai raspundea necesitatilor existente determinate de schimbarile intervenite in societate in ultimii ani.


Programul de guvernare al cabinetului Nastase cuprindea un subcapitol privind “depolitizarea structurilor administratiei publice si eliminarea clientelismului politic, prin:

-                    respectarea Legii privind statutul functionarului public si aplicarea consecventa a principiului angajarii
-                    functionarilor publici exclusiv pe criterii de competenta profesionala;
-                    promovarea în functii publice numai pe criterii de performanta si de moralitate, în spiritul si pe baza legii;




“Capitolul II – Romania, starea de fapt.”


-                    gestionarea coerenta si corecta a carierei functionarului public prin salarizare corespunzatoare, stimularea si asigurarea unor conditii normale de lucru în scopul respectarii principiului stabilitatii si continuitatii în munca”.

Totusi, realitatea este departe de aceste intentii. La începutul anului 2001, presa a semnalat iesirile publice ale unor lideri ai PDSR care anuntau cu nonsalanta schimbarea unor functionari publici.
O pozitie extrem de interesanta a exprimat recent emisarul special al Comisiei Europene, Emma Nicholson, care afirma ca urmatoarele luni ”sunt cruciale pentru România pentru ca Guvernul trebuie sa lupte împotriva celor mai puternici inamici ai sai: ”crima organizata, coruptia institutionalizata si politizarea administratiei.” Declaratia a fost reluata în acesti termeni pe canalele de televiziune si radio si este mica posibilitatea sa fi fost doar o remarca întâmplatoare. Cu toate acestea, nu exista nici o pozitie oficiala a Uniunii Europene fata de politizarea administratiei. Nici aquis-ul comunitar nu prevede o anumita reglementare, mergându-se pe principiul best-practice.
Dar pozitia doamnei Nicholson pare sa exprime îngrijorarea oficialilor europeni fata de acest aspect. Ar fi interesant de aflat care sunt sursele de informare pe care acest oficial le-a folosit. Mai merita semnalat faptul ca, daca referirile la crima organizata si coruptia institutionalizata nu puteau deranja oficialii românii pentru ca sunt realitati recunoscute, referirea la politizarea administratiei nu a trezit nici o reactie de adversitate din partea actualei puteri.
În România se vorbeste despre politizare si pesederizare a administratiei, spatiul public fiind, mai mult sau mai putin, obisnuit cu aceasta discutie. Dificultatea noastra consta în aceea ca o lucrare de acest gen nu poate folosi surse speculative.


“Capitolul II – Romania, starea de fapt.”


Pe de alta parte, o evidenta clara a schimbarilor efectuate în administratie este greu de realizat, dat fiind haosul care exista în acest moment în tinerea evidentelor. Un singur exemplu relevant: în decembrie 2000, juridic vorbind, unele ministere s-au desfiintat, înfiintându -se imediat apoi altele, cu numele schimbat, care le preluau atributiile. Personalul a fost preluat sau concediat (despre aceasta modalitate si legalitatea ei vom discuta în cele ce urmeaza) pe baza unor teste profesionale. Cei concediati trebuiau sa fie pusi la dispozitia A.N.F.P. Dar este posibil ca unii sa-si fi gasit un post de functionar public în alta institutie, fara a mai figura în evidentele Agentiei sau figurând de doua ori. Evidenta exacta a schimbarilor este imposibil de realizat, chiar pentru institutiile abilitate.
În aceste conditii, nu vreau decât sa trasez linii generale pe care le urmeaza acest proces de schimbare administrativa, fara a -i blama neaparat pe actualii detinatori ai puterii.

4. CONCLUZII:


- În mod cert, schimbarea puterii politice a fost urmata de o schimbare administrativa majora. Chiar daca nu a fost principalul obiectiv, unul dintre scopurile acestei schimbari a fost debarasarea de o parte din vechii functionari.
- Statutul functionarului public si -a dovedit numeroase carente cu aceasta ocazie, dar mai ales s-a vazut lipsa unor instrumente legislative si institutionale prin care sa fie aplicat eficient, chiar împotriva vointei politice.
- Totusi, existenta acestui statut a împiedicat instalarea totala a arbitrariului politic, a dus la manifestarea unor scrupule si a protejat o parte dintre functionarii vizati.



“Capitolul II – Romania, starea de fapt.”


- Din datele mele, nu se poate vorbi (cu exceptia Presedintiei) despre un program coordonat de pesederizare. Este vorba mai degraba despre presiuni ale ierarhiei de nivel secund pentru ocuparea unor functii publice. Caracterul fortuit al procesului duce la schimbari hazardate. Cu alte cuvinte, exista cazuri în care membrii notorii ai partidelor din fosta guvernare au ramas în functii, fiind în schimb înlocuiti functionari nepartizani al caror post era dorit de altcineva. Acest caz nu constituie o regula ci este numai un argument pentru caracterul necoordonat al schimbarilor (nu este exclus ca dupa ce trece o perioada mai lunga de guvernare sa înceapa un proces coordonat, asa cum a fost înainte de 1996).
- Datele avute la dispozitie nu-mi permit sa concluzionez în mod riguros ca exista o pesederizare a administratiei. Totusi, este de presupus ca aceasta schimbare a urmat linii politice.
- Exista o zona din corpul de functionari publici (functiile de conducere) care sunt vizati imediat dupa schimbarea politica.
- Functionarii publici nu au internalizat valorile legate de noul lor statut (presupunem ca o buna parte din ei au fost numiti preferential de fosta coalitie). Aceasta poate explica de ce ei nu îsi sustin cu destula convingere drepturile. Miscarea sindicala nu are aderenta semnificativa. Strategia preferata de supravietuire în post pare a fi mai degraba obedienta individuala fata de noii sefi.